Picături…

… îţi mai aminteşti?… oare ce s-a întâmplat cu bărbatul pe care tu l-ai ales oferindu-ţi buzele pentru a primi de la el sărutul care ţi-a pecetluit sufletul… îţi aminteşti cum a fost atunci?…el nu a ştiut cum te-a  cucerit… şi tu, sub acoperişul nopţii perfide ai descoperit naivitatea gestului simplu… adevărul lui…  l-ai dorit intens pe acest om, lăsai ochii să vorbească pentru tine… privirea lui…  ochii te furau prin valuri de emoţii, apoi…  în mod inevitabil v-aţi oferit unul altuia, aţi devenit  un singur corp cu sufletul clocotind sub magia frumoasei iubiri… Este în noi foamea carnală a dragostei… şi îi oferim trupurile noastre pe altarul său… ca mai apoi sufletul să sufere şi să vibreze la picături prelinse din amintiri senzuale…  urmăm firul încâlcit şi impus de timp, pentru că el, actorul sufletului nostru, are valorosul rol oferit de soartă… stăpânul inimii tale…

Şi vine o zi, un moment… când eşti pălmuit cu nişte cuvinte sau de nişte momente… şi nici măcar nu ai o minimă idee de unde au venit… sau de ce… atunci, îţi vine să spui doar… opriţi, eu vreau să cobor… am drumul meu… şi voi fi  însoţită doar de amintirile mele şi fantezia ce mă poartă pe aripi de speranţă… La naibilui, am obosit… îmi voi lăsa mintea să mă poarte în locurile mele preferate şi neumblate de nimeni…  cu certitudinea unei iubiri de nedescris, condiţionată și ferecată… în lanţurile emoţiilor obosite de atâtea salturi în întuneric… care au măcinat şi destrămat cu greutatea lor…încrederea…
Cu dragoste, Lilium