Dreptul de a simţi durere…

Cresc deasupra pământului şi planează pe cer… păsările au fost simboluri de putere şi libertate de-a lungul veacurilor… păsările sunt legătura noastră cu tărâmurile divine sau supranaturale, care sunt dincolo de obişnuit…păsările ne însoţesc de la sosirea în viaţă şi dincolo de moarte… pentru că aceste creaturi înaripate sunt cărăuşii şi simbolurile sufletului nostru… sufletul în sine, care zboară spre cer… se înalţă… plin de iubire sau de durere…

Mulţi se tem de ei înşişi, de păsărea sufletului pe care o ţin încarcerată, fugind de propria lor realitate… dar cel mai mult de sentimentele lor… mulţi  vorbesc despre cât de mare este iubirea lor, dar sunt prostii… Dragostea doare… Sentimentele sunt tulburătoare… mulţi cred că durerea este rea şi periculoasă… dar, cum să poţi iubi dacă îţi este frică să simţi?… Durerea poate că este menită pentru a ne trezi… de obicei încercăm să ne ascundem durerea… dar, greşim… durerea trebuie să o ducem cu noi… nu poţi şti sau simţi cât de puternic eşti fără a experimenta durerea… totul depinde de modul cum o duci… asta e ceea ce contează… Durerea, de fapt  este un sentiment… şi sentimentele tale sunt o parte din tine… propria realitate… dacă te simţi ruşinat de ele şi le ascunzi, le permiţi celorlalţi să îţi distrugă realitatea… ar trebui să te ridici  în picioare şi să strigi pentru dreptul tău de a simţi durerea ta… să eliberezi pasărea sufletului tău… sufletul, dacă nu este liber… moare… şi noi, odată cu el… devenim nişte morţi vii…
Nu trebuie pus nici un obstacol în calea nici unui suflet care doreşte să se înalţe… mai trist este că nimeni nu ne poate închide pasărea sufletului dacă noi nu permitem… noi înşine suntem cei care punem obstacole… şi mai rău, ne simţim sufletul încorsetat pentru că noi permitem asta… eu recunosc, am repetat de multe ori această greşeală… şi nu rămâne decât rămâne să vorbeşti tu, cu tine…  ca un idiot… despre cât mai putem îndura, despre ce ne doare sau despre greutăţile pe care le avem… nu înţelegem calamităţile destinului care s-au abătut asupra noastră… şi ne doare acea revoltă interioară, pe care nu mai avem curajul să o exteriorizăm… ne doare că munca noastră de cele mai multe ori nu e apreciată de nimeni… ne certăm singuri despre nopţile nedormite… despre foamea de puritate, de cunoştinţe, de răbdare, de bunătatea pe care o arătăm oamenilor care nu merită… ne facem procese de conştiinţă pentru că avem încăpăţânarea de a căuta dragostea autentică, adevărul şi… că nu avem putere şi voinţă suficientă pentru a ne înarma cu armele dreptăţii şi să tăiem… răul şi durerea ce ne sunt provocate…

Mi-aş dori să pot vorbi nu numai în limba oamenilor, ci şi a îngerilor… a îngerilor pentru că ei, posibil că se fac mai bine înţeleşi… dar mă simt secată de dragoste, sunt doar un un gong zgomotos… poate, dacă aş avea puteri profetice şi aş reuşi să înţeleg toate misterele minţii şi sufletului uman… dacă aş avea toată credinţa din lume şi dragostea mi-ar încălzi inima din nou… aş muta munţii… dar, nu am dragoste… şi eu sunt nimic fără dragoste… sau poate doar un munte de durere… poate, dacă aş da tot ce am şi dacă mi-aş purifica corpul în flacăra iubirii pure… dar, dragostea s-a prefăcut în fum… şi nu am câştigat decât o durere arzătoare… Dragostea nu este durere… este răbdare şi bunătate… dragostea nu este invidioasă sau lăudăroasă… nu este arogantă sau nepoliticoasă…  şi nu obligă pe nimeni să îi urmeze calea… nu se irită şi nici nu are resentimente… mulţi poate vor spune că sunt nebună… e dreptul lor… dar fără dragoste nimic nu este posibil… şi cel mai important… nu îmi este ruşine să mă ridic în picioare şi să strig dreptul de simţi durerea ca pe o renaştere… pentru că sufletul meu a fost şi va fi… pasărea phoenix…
Cu dragoste, Lilium