În urmă…


Ea îi arată durerea ei, îndoiala, frica…slăbiciunea și  greşelile ei… iar El, râde… De ce?… pentru că El a luat totul de la Ea… și i-a lăsat doar trecutul său, cicatricile, durerile sale şi pe Ea singură… cu ele… El s-a eliberat, dar Ea îl va purta cu sine pentru totdeauna…

in-urma

Reclame

Nevoi şi… dureri


Ai fost simţit vreodată durerea psihică… poate fi asta un lucru normal?… nu cred!… zic!… să te lupţi cu acceptarea şi aşteptarea acestei dureri… care te macină… este greu de explicat… pentru că cea mai mare parte a acestui lucru este de a accepta ceea ce doreşti şi ai nevoie… cu adevărat… 
ochiiDoar pentru că ceva nu pare normal nu înseamnă că este greşit… există o mulţime de lucruri, trăiri, sentimente, care au o latura masochistă şi pentru ele ai nevoie de forţă psihică şi… durere…  Pentru unii, este vorba despre durerea în sine… pentru alţii, este mai mult despre supunerea la durerea şi acceptarea ei, care arată dorinţa ta de a rezista… Şi, uneori, parcă totul este deasupra oricărui alt lucru…  Atâta timp cât nu ştii cu siguranţă ceea ce vrei, ea va reveni… şi mai puternică… este acolo când tu nu mai doreşti nimic… şi doar aştepţi…fiecare avem nevoi diferite, şi bineînţeles dorinţe şi nelinişti diferite…
Dar, cu siguranţă nu suntem singuri… sau poate că da…
Cu dragoste, Lilium

P.S. cred că sunt doar puţin derutată…

Dreptul de a simţi durere…


Cresc deasupra pământului şi planează pe cer… păsările au fost simboluri de putere şi libertate de-a lungul veacurilor… păsările sunt legătura noastră cu tărâmurile divine sau supranaturale, care sunt dincolo de obişnuit…păsările ne însoţesc de la sosirea în viaţă şi dincolo de moarte… pentru că aceste creaturi înaripate sunt cărăuşii şi simbolurile sufletului nostru… sufletul în sine, care zboară spre cer… se înalţă… plin de iubire sau de durere…

Dreptul de a simţi durere…Mulţi se tem de ei înşişi, de păsărea sufletului pe care o ţin încarcerată, fugind de propria lor realitate… dar cel mai mult de sentimentele lor… mulţi  vorbesc despre cât de mare este iubirea lor, dar sunt prostii… Dragostea doare… Sentimentele sunt tulburătoare… mulţi cred că durerea este rea şi periculoasă… dar, cum să poţi iubi dacă îţi este frică să simţi?… Durerea poate că este menită pentru a ne trezi… de obicei încercăm să ne ascundem durerea… dar, greşim… durerea trebuie să o ducem cu noi… nu poţi şti sau simţi cât de puternic eşti fără a experimenta durerea… totul depinde de modul cum o duci… asta e ceea ce contează… Durerea, de fapt  este un sentiment… şi sentimentele tale sunt o parte din tine… propria realitate… dacă te simţi ruşinat de ele şi le ascunzi, le permiţi celorlalţi să îţi distrugă realitatea… ar trebui să te ridici  în picioare şi să strigi pentru dreptul tău de a simţi durerea ta… să eliberezi pasărea sufletului tău… sufletul, dacă nu este liber… moare… şi noi, odată cu el… devenim nişte morţi vii…
Nu trebuie pus nici un obstacol în calea nici unui suflet care doreşte să se înalţe… mai trist este că nimeni nu ne poate închide pasărea sufletului dacă noi nu permitem… noi înşine suntem cei care punem obstacole… şi mai rău, ne simţim sufletul încorsetat pentru că noi permitem asta… eu recunosc, am repetat de multe ori această greşeală… şi nu rămâne decât rămâne să vorbeşti tu, cu tine…  ca un idiot… despre cât mai putem îndura, despre ce ne doare sau despre greutăţile pe care le avem… nu înţelegem calamităţile destinului care s-au abătut asupra noastră… şi ne doare acea revoltă interioară, pe care nu mai avem curajul să o exteriorizăm… ne doare că munca noastră de cele mai multe ori nu e apreciată de nimeni… ne certăm singuri despre nopţile nedormite… despre foamea de puritate, de cunoştinţe, de răbdare, de bunătatea pe care o arătăm oamenilor care nu merită… ne facem procese de conştiinţă pentru că avem încăpăţânarea de a căuta dragostea autentică, adevărul şi… că nu avem putere şi voinţă suficientă pentru a ne înarma cu armele dreptăţii şi să tăiem… răul şi durerea ce ne sunt provocate…

stopMi-aş dori să pot vorbi nu numai în limba oamenilor, ci şi a îngerilor… a îngerilor pentru că ei, posibil că se fac mai bine înţeleşi… dar mă simt secată de dragoste, sunt doar un un gong zgomotos… poate, dacă aş avea puteri profetice şi aş reuşi să înţeleg toate misterele minţii şi sufletului uman… dacă aş avea toată credinţa din lume şi dragostea mi-ar încălzi inima din nou… aş muta munţii… dar, nu am dragoste… şi eu sunt nimic fără dragoste… sau poate doar un munte de durere… poate, dacă aş da tot ce am şi dacă mi-aş purifica corpul în flacăra iubirii pure… dar, dragostea s-a prefăcut în fum… şi nu am câştigat decât o durere arzătoare… Dragostea nu este durere… este răbdare şi bunătate… dragostea nu este invidioasă sau lăudăroasă… nu este arogantă sau nepoliticoasă…  şi nu obligă pe nimeni să îi urmeze calea… nu se irită şi nici nu are resentimente… mulţi poate vor spune că sunt nebună… e dreptul lor… dar fără dragoste nimic nu este posibil… şi cel mai important… nu îmi este ruşine să mă ridic în picioare şi să strig dreptul de simţi durerea ca pe o renaştere… pentru că sufletul meu a fost şi va fi… pasărea phoenix…
Cu dragoste, Lilium

Un strigăt…


Cine poate înţelege şi cui îi pasă de durerea altcuiva?!… probabil pe nimeni nu interesează  nici măcar dispreţul din privire…şşşşhhht!!!  te rog, nu spune îngerilor tăi curioşi adevărul sufletului meu…  În lunga agonie dezolantă simt că totul se pierde în neputinţa mea… Ceva moare în mine…  am senzaţia… că memoria mea se revoltă împotriva credinței mele… şi uneori, timpul moare in mine…prin amintiri şi… prin eternitate…

Un strigat..“Aceasta este viaţa, draga mea”… mi-aş spune mie însămi…  o viaţă plină cu o dragoste nelimitată şi necondiţionată… de nimeni şi de nimic… o iubire dulce şi disperată, plină de prejudecăţi şi de nenumărate procese de conştiinţă… care cunoaşte lanţul de care iubirea m-a încătuşat… o iubire care  a “îmbătrânit” atât de repede… aşa cum îmbătrânesc şi trec nopţile şi tăcerile… nici nu mă gândesc să mai plâng…  pentru că totul fuge prea repede şi viaţa este ca o ţigară care se consumă încet…  ca un oftat scurt, ca o uşoară adiere de vânt… ca o ciocârlie mică zburând printr-o ploaie cu grindină, trecătoare… şi care a rămas în zbor doar atât, cât durează o clipă… viaţa?… mai poate fi precum un salut languros… ca o plajă pustie… sau ca un pescăruş trist…
Şi ţi-am simţit lipsa…  în suava şi splendida lumină a nopţii, dar… am iubit şi încă te iubesc la fiece naştere a aurorei… cu frumuseţea şi misterul bobocului fecundat al unui trandafir… cu inocenţa unui copil…  precum  ultimul zâmbet al unui bătrân care ştie că trebuie să moară… Te iubesc în orice colţ al pământului…  ai fost aripa speranţei şi prietenul sensibilităţii şi durerii mele… Prin urmare, aceasta durere imposibilă s-a născut din rana din viata mea… şi a început tristetea…  şi m-am trezit cu această durere amorţită… am plâns şi am strigat… când s-au întâlnit amintirile noastre… pe plaja fără nume a sufletului meu…
Cu dragoste, Lilium

Toate acele “prima dată”…


De ceva timp scriu şi rescriu.. . şterg din nou… şi scriu iarăşi… nu vreau şi nu pot accepta… ce s-a întâmplat?… Unde suntem? Unde sunt?… ce se întâmplă?… când? unde? cum? de ce?… Este într-adevăr aşa?… Nu pot să înţeleg nimic… jur!… nu mai pot înţelege nimic… Sunt confuz… Fiecare moment este punctat de o durere a naibii  de trepidantă… Sper că o simţi şi tu…asta înseamnând  de fapt că, suferi şi tu… Da, mai degrabă aş prefer să ştiu că suferi, decât că eşti indiferentă…

Toate acele prima data…Indiferenţa… este unul dintre cele mai rele comportamente care pot exista… Distruge, şterge, anulează… Da, eu şi cu tine am reuşit împreună să ne distrugem… Nu reuşesc să pot avea un fir logic… ce se întâmplă e mai puternic decât mine…  nu pot, dar voi încerca… e o agonie să ştiu că nu mai eşti a mea… este chinuitor să ştiu că nu mai sunt al tău… mă rog în fiecare dimineaţă, ca zilele să treacă mai repede… nu mai pot să mor în fiecare zi, din nou şi… din nou…
Unde eşti? Cu cine eşti?…  ce faci? Cum te simţi?… nu ştiu… pot presupune, dar nu ştiu… Şi  acest “nu ştiu” mă  îmbolnăveşte… Ştiu că greşelile mele au complicat totul, dar totul are remediu… sau aproape totul… te doresc… cred că doar tu poţi înţelege cât de mult te doresc…  Am încă atât de multe în  inimă, atât de multe să-ţi dau… în unele nopţi te-am visat…  erai acolo, frumoasă, nemişcată, infinită în candoarea ta… asta este amintirea pe care o vreau despre tine…. vreau să îmi amintesc de tine aşa cum erai în dimineaţa aceea… când am făcut pentru prima dată dragoste… vreau să îmi amintesc  privirea ta atunci când ne-am sărutat pentru prima dată… vreau să îmi amintesc ceea ce am simţit atunci când te-am vazut pentru prima dată…  vreau să îmi amintesc de timiditatea şi totodată aviditatea primului sărut… şi toate acele “prima dată” pe care le-ai trăit…
De ce trebuie să accepte că nu vor mai exista şi alte”prima dată”?… nu vreau şi nu pot… tu ştii la fel de bine ca mine… relaţia noastră este o legătură chimică, alchimică cumva… când suntem unul lângă celălalt, emanăm o energie care ridicolizează orice altceva… ca nişte atomi a nu ştiu cărei molecule complexe, suntem legaţi de ceva invizibil… mai presus de voinţa noastră… cum poţi să ignori o astfel de legătura?…  eu nu pot…. Sper că îţi vei urma instinctul, la fel ca mine…  Nu lăsa furia şi ura să dicteze şi să te facă să renunţi la ce ai bun în inima ta… te rog…
Citesc şi recitesc toate aceste lucruri şi realizez că nu am spus nimic de fapt… sau poate am spus totul… Cuvinte presărate aici şi acolo fără un fir logic, fără un scop specific… nici eu nu ştiu de fapt ce încerc să fac… Sper doar să te ating acolo, în  profunzimea sufletului tău… acolo, unde eu ştiu că am fost singurul care a ajuns… eu încă mai cred şi sper… şi aleg… pe noi…
Cu dragoste, Lilium

Sentimente…


În primul rând, eu sunt recunoscătoare pentru că am sentimente… şi capacitatea de a le exprima… da, poate că asta înseamnă că port o ştampilă şi pot sfârşi prin a fi rănită… dar, de asemenea, înseamnă că eu pot trăi bucuria, dragostea şi fericirea… la fel de bine precum pot supravieţui, durerii şi tristeţii…

Sentimente..Şi poate că, înseamnă că spun prea multe, uneori… şi nu ştiu când să tac… dar, eu sunt bucuroasă că pot exprima ceea ce simt… aşa cum alte persoane pot alege să se descurce cum vor, în intimitatea lor… dar eu, cel puţin în inima mea ştiu că sunt întotdeauna deschisă  şi sinceră… nu ţin  în mine nimic şi nu joc jocuri de culise, murdare…
Şi acum, întreb…  de ce când doreşti ceva prea mult… dorinţa ta este respinsă şi nu se împlineşte?… şi… când nu-ţi doreşti deloc ceva, se împlineşte?… adică, ceea ce nu-ţi doreşti sau ceea ce nu-ţi mai faci speranţe că se va împlini… se împlineşte?… la naibilui, eu nu mai înţeleg nimic!…
Cu dragoste, Lilium

Un timp al iubirii şi… un timp al durerii


Este mult de când nu am scris consistent… pentru mine a scrie este un spectacol al emoţiilor mele, al durerilor mele, al încrederii mele, al furiei mele… Dar, astăzi vreau să scriu… aş vrea de fapt să pot vorbi cu cineva care înţelege fără a judeca… care poate înţelege ceea ce mi se întâmplă…  dar, eu nu vorbesc despre asta cu nimeni, sau, mai degrabă… mi-e teamă să vorbesc cu cineva, pentru că deja ştiu răspunsurile la “de ce”- urile mele…

Un timp al iubirii...un timp al dureriiŞi acum, iată-mă aici, vorbind cu neantul… încerc să îmi dau seama care au fost punctele mele de reper în ultimul timp… ce am fost eu în tot timpul acesta?… poate eroul salvator, poate clovnul, poate un ghid prin viaţa altora, poate “profesor” în a da sfaturi… poate am fost totul şi nimic… nu ştiu, fac simple presupuneri… Câteodată am senzaţia că creierul meu o ia razna… gândesc, gândesc şi iar mă răzgândesc… nu mă pot adihni, nu pot dormi nici noapte… nici zi… pentru că mintea mea călătoreşte mereu… călătoreşte în locuri apropiate, dar… foarte, foarte mult depărtate… Poate că devin paranoică… poate că at trebui să mă apropii mai mult de adevăr… să fiu realistă aşa cum am fost mereu şi să nu mai îndrăznesc… să fiu visătoare şi romantică… dar, doamne!… este prea mult chiar şi pentru mine, pentru sistemul meu nervos…cum ar fi să mă trezesc din visul meu de-o viaţă şi de a vedea că dragostea noastră nu este unică şi invincibilă… aşa cum credeam… ci este ca oricare altă iubire… Nu!… nu vreau şi nu pot să cred… am nevoie să îmi dau seama ce se întâmplă, am nevoie să înţeleg dacă se poate renunţa la ceea iubeşti… pentru a te simţi mai bine…  am nevoie să dau seama dacă destinele noastre, sufletele noastre, sunt îngenănate sau… doar apropiate…
Pot să înţeleg că rutina cotidiană ia un pic din magia dragostei, dar… în acelaşi timp, ne animă acea intimitate pe care altfel nu am avea-o… ştiu, o relaţie trebuie  animată în fiecare zi… orice mic gest îi face bine iubirii… dar, mă întreb retoric… unde au pierit gesturile şi  dovezile noastre de iubire?…  toate acele mici gesturi mă făceau să zâmbesc în ciuda oboselii, stresului, problemelor, temerilor… mă făceau să trăiesc momente unice… unde sunt clipele noastre de răsfăţ, îmbrăţişările noastre şi sărutări noastre spontane?…  Unde sunt?…  Nu ştiu, şi cred că nu ştie nici el… nu mai ştie ce vrea… şi pe cine cine îşi doreşte mai mult… Este adevărat, am trecut prin momente grele, pot înţelege foarte bine… chiar am trecut prin momente drastice, dar a fost mereu acolo pentru a mă sprijini,  pentru a mă ghida… m-a ajutat mult… am găsit întotdeauna forţa de a merge înainte, pentru că viaţa este o luptă zilnică şi trebuia să lupt… Dragostea noastră a fost întotdeauna caracterizată de lucruri mici, dar intense…
Am avut întotdeauna vise… nu chiar atât de nerealizabile… răbdare, mi-am spus mereu… “va veni timpul pentru toate”… cel mai important este că stăm împreună, mergem la plimbare împreună, ne sacrificăm împreună… întotdeauna împreună, eu şi el!… Poate problema noastră este chiar cuvântul „sacrificiu”, cuvântul responsabilite… te simţi prea apăsat… poate vrea să-şi trăiască viaţa la modul său, fără să se mai gândească la nimic… fără să se simtă responsabil în raport cu mine sau faţă de suferinţa mea… nu trebuie să creadă că de fericirea sa depinde şi fericirea mea… Niciodată nu am vrut să văd pe nimeni atât de nefericit, mi-aş dori să-l pot ajuta… dar, uneori răceala instalată mă împiedică, mă irită, respingerea mă îngheaţă… Şi cad, ca într-o transă de tristeţe, acea tristeţe pe care o urăsc, care doare, care te face să simţi neajutorat şi furios…
Poate că ar trebui să te las să pleci… poate aşa vei fi mai fericit şi mai senin… dar, ce mă fac?… eu nu cred în zicala aceea că… dacă iubeşti  pe cineva îl laşi să plece…  mă simt foarte egoistă în ceea ce priveşte aspectul acesta… Eu nu pot lăsa inima mea să plece… Eu nu pot ucide visele mele, trezirea mea la viaţă… Nu vreau… dar, dacă asta ar fi dorinţa sa, dacă aş şti că ceea ce îşi doreşte mai mult este să plece ca să îi fie mai bine… m-aş sacrifica… aş face-o doar pentru a putea să-i revăd zâmbetul său fantastic, aş face-o ştiind ce durere neagră voi suporta… pe de altă parte, ştiu… există un timp al iubirii şi un timp al durerii… mai ştiu şi că trebuie să le guşti, să le trăieşti pe amândouă pentru a te bucura de fericirea  întreagă… şi eu… şi el… împreună… această fericire am trăit-o din plin!…
Cu dragoste, Lilium