Vino în pat și ascultă ploaia cu mine…


Eu nu spun cum mă simt, pentru că modul în care mă simt nu s-au inventat cuvinte… În capul meu nu există momente mici sau amintiri pale… nu există conversații lipsite de sens… În capul meu sunt metafore și este soare… dar, sunt și furtuni atât de violente, încât mă rog ca să nu am nici un motiv pentru a mă simți dezrădăcinată… de tine…

mainiÎn capul meu cuvintele bat  la ușă… și se ciocnesc, și se rănesc… de nerăbdare… apoi alunecă speriate în gânduri… tu… spune-mi că mă iubești și că viața este frumoasă… spune-mi că lumea este o nebunie și că mă vei salva… și mai spune-mi că indiferent de ceea ce se întâmplă, vei rămâne până la sfârșit.. în viață, în moarte, în iubire… nu-mi pasă… toate spun că mă iubești… și eu știu… și cuvintele știu, și amintirile știu…

În capul meu am dat drumul speranțelor și temerilor mele… a sufletelor noastre obosite ce nu au putut ține pasul și își așteaptă șansa de a-și răscumpăra greșelile… suflete ce se știu bine și care încă se iubesc, în ciuda faptului că le doare, dar totuși… nu se opresc niciodată, pentru că iubirea le dă sens…

patefonÎn capul meu mă tem că în curând mă vei uita… și vei uita zâmbetul meu, sau cum vorbeam și râdeam… când mergeam pe jos, să ne plimbăm și toate amintirile despre mine… dar, mai presus de toate, mi-e teamă că voi uita cum îți străluceau ochii atunci când îmi vorbeai… mi-e teamă că voi uita căldura mâinilor tale și a trupului tău… și cum îți place să bei cafeaua… toate sunt temeri, ce se învârt în capul meu ca un vechi patefon și care amenință speranțele, visele…

… nu vreau să rostesc vorbe… doar ochii vorbesc uneori… dar, oare cine să-i citească?… vorbesc atât de plin și de profund încât aproape că te pierzi în  întunericul abisului lor… și vorbesc… aproape că rup și ard sufletul ce-l caută…  

… Și încă întrebi… iar ochii nu îți răspund și eu nu spun cum mă simt… nici nu mai știu dacă te-am pierdut pe tine sau… pur și simplu m-am rătăcit pe mine în cerul împestrițat din capul meu… în amintiri atât de vii încât le simt cum dor, și  mă fac să râd și să plâng deopotrivă…

… îmi spun de o mie de ori că trecutul este trecut, și… trebuie să plec, dar… cum poate fi trecutul doar trecut când îl văd în ochii minții în fiecare dimineață sau seară?…

E doar un trecut ce a trecut?… prea repede?… poate, dar a fost acompaniat de o inimă care bătea.. prea repede?… poate, dar e o inimă care a avut curajul să ia cheile de la ușile viitorului nostru… și să le ascundă în ritmul schimbat de lacrimile ce au renunțat să mai curgă pe obraji… și au luat-o în sens invers, spre suflet… și te-au chemat… Vino în pat și ascultă ploaia cu mine… hai, ploaia din suflet așteaptă să ne purifice… 

vino-in-pat-copy… știi, e ca atunci când cineva se strecoară în tine și, dintr-o dată, nu mai știi cum ai putut trăi vreodată fără el… vino, ploaia vorbește prin bătăile sincronizate ale celor două inimi zdrobite cumplit…din prea multă iubire… s-au întrecut care să iubească mai mult… au vrut totul și infinitul, din sufletul celuilalt… și acum s-au rănit în cioburi de vise furate…

… și ploaia de lacrimi recită sufletului poezii… și cuvintele călătoresc pe șira spinării ca un fior… cuvinte și vibrația vocilor sufletelor simt cum înfioară corpul ca o vrajă, o magie… chimia sufletelor noastre… chimie care a calmat mereu furtunile din noi…

… și ploaia din suflet vorbește mâinilor care încă mai încearcă să găsească statornicie în oceanul de gânduri, cuvinte și sentimente amestecate… și ne învață cum să nu mai ne fie teamă că ne julim genunchii ce tremură și-acum de-acel fior ce ne-a legat mereu…

Așa că, eu nu vorbesc despre ceea ce simt… cicatricile inimii mele sunt imagini colorate ale unor amintiri scumpe și vii… sunt precum cuvintele înșirate într-o carte… iar trupul meu se preface într-un roman, al căror pagini sunt în mâinile tale… și spun povești… despre iubire, minciună și trădare… acele fapte ce au însemnat o inimă pentru vecie… dar… fiecare sărut de noapte bună al stelelor din galaxia ce se învârte în capul meu, este o poezie a acelor cuvinte rămase nerostite… sentimentele sunt încă acolo, prinse în metafore despre curaj… chiar și atunci când nu mai am curaj să sper… și să lupt… pentru amândoi…

… doar ochii vorbesc… vrei să-i citești?…

Cu dragoste, Lilium

Reclame

… poate că, este timpul!


Toate poveștile de dragoste au capitole frumoase… indiferent de ceea ce se întâmplă mai apoi… amintește-ți!… și deschide o nouă pagină cu acele momente… iartă şi mergi mai departe…

este timpul să ierti… poate că este timpul să ierți… nu ai nevoie de un motiv ca să ierți, trebuie doar să lași lucrurile să meargă…înainte… dacă nu ierți, doar ești legat de un trecut care nu mai există… nu mai este real…

… poate că este timpul să ierți… poate că este timpul să privești în ochii celuilalt, împăcat… fără resentimente sau vinovăție… poate este timpul să te uiți în trecut ca un brav comandant de oști, încercat, care în ciuda unor bătălii pierdute… ține strâns în mână și în suflet… victoria… izbânda înțelepciunii dobândite în urma războaielor care i-au brazdat cu zeci și sute de cicatrici… inima…

E timpul să privești spre viitor… cu ochii încărcați și luminați de pasiune şi… iubire… nu răzbunare… Iartă şi vei vedea că și celălalt te va ierta…

…restul… depinde doar de tine…

Cu dragoste, Lilium 

Invitație la Meditație… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…


Încep această postare printr-o întrebare retorică… pentru mine… deși, sunt convinsă că mulți dintre voi și-au pus-o până acum de cel puțin o dată… Oare de ce nu realizăm la momentul oportun că lucrurile se schimbă… și că inclusiv noi ne schimbăm în timp… și că tot ce avem de făcut este ca într-o anume zi, să ne schimbăm modul de a-i vedea, de a-i privi cu ochi ”noi”, pe oamenii pe care îi iubim???…

În ceea ce mă privește, în viața asta, cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc și să-i cunosc, sunt cei care au cunoscut înfrângerea… au cunoscut suferința… au cunoscut lupta cu ei înșiși și cu viața de multe ori prea nedreaptă… cei care au știut ce înseamnă să pierzi și au știut să piardă cu demnitate… oameni care au reușit să-și găsească drumul de acolo, din adâncurile cele mai întunecate ale ființei umane…. Aceste persoane au o apreciere, o sensibilitate și o înțelegere a vieții extraordinară… abisurile în care au fost aruncați de soartă nu i-au înrăit, nu le-au înnegrit sufletul… ci le-a umplut cu compasiune, blândețe, înțelegere și de o iubire profundă, curată… pentru ceilalți… aceștia sunt oamenii frumoși, care au reînviat din propria cenușă… și care nu trăiesc doar că se întâmplă…

Invitatie la Meditatie..Ar trebuie să ne lăsăm să fim iubiți de oamenii care într-adevăr ne iubesc… de oamenii care contează cu adevarat… parcă prea mult din timpul petrecut în viața asta, suntem orbiți de propriile noastre preocupări inutile, de oameni care nici măcar nu contează și… uităm de oamenii frumoși… uităm să ne iubim și să iubim… uităm să privim mai des spre familie, la adevăratele noastre nevoi… uităm să ne acordăm timpul necesar pentru a răsufla și a ne re-descoperi, să ne calmăm… să căutăm susținere în societate și prieteni… uităm că trebuie să încercăm constant să ne eliberăm mintea și să avem încredere în visele noastre…

… mă gândesc… că poate este timpul să punem capăt unor situații… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…

Câteodată, parcă simt prea mult… parcă sentimentele întregii lumi vor să-și găsească loc în inima mea… asta simt și asta e ceea ce mi se întâmplă și adeseori îmi vin în minte o mie de întrebări întrebătoare pe care le aștern aici, gândindu-mă că poate, cineva are un răspuns… 

Credeți că sufletul omului are vreo limită pentru ceea ce simte, că uneori poate simți mai mult decât ar putea îndura?… sau… credeți că este posibil ca sentimentele să te conducă pe căi greșite?… oare limitele sufletului se potrivesc cu limitele noastre fizice?…  nu știu… eu sunt doar eu și nu pot percepe diferența dintre interior și exterior… să fie asta mai rău?…

scariDe multe ori, privind în jurul meu, mă întreb dacă toată lumea crede că e mai rău pentru el dacă simte… probabil, așa o fi… cine sunt eu să contrazic pe cineva… îmi pot exprima doar dezamăgirea când văd că oamenii nu înțeleg… de fapt, este mai rău când nu simți, când îți reprimi sentimentele, dorințele și visele… 

Știu… uneori nu-i putem vedea cu ochi ”noi”, în deplinătatea frumuseții lor, pe oamenii pe care-i iubim… știu, poate suntem prea prinși în propriile noastre griji… sau poate, alteori, ne simțim prea comozi în aroganța preocupării cu lucruri inutile și nu mai suntem capabili să apreciem pe deplin ce înseamnă confortul sufletului nostru… Oricum, oricât de ocupați, preocupați sau aroganți am fi, putem să găsim o fărâmă de timp pentru a-i face  să zâmbească pe cei pe care-i iubim… eu asta fac, și nu este greu!… de aceea, nu înțeleg de ce oamenii nu mai sunt capabili să zâmbească… de ce nimeni nu mai dăruiește un zâmbet netrucat… oare,ce costă?… oare, oamenii chiar sunt în pragul disperării?…

Nu știu câtă logică veți găsi în aceste rânduri… tu, reflectă asupra lor și încearcă!… încă mai ai timp să îți reașezi valorile și să o iei de la capăt!!!… și cu siguranță vei avea o călătorie minunată prin viață!… Iubind!

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vieții…


Viaţa… ne sperie…  sau poate nu… dar, cu siguranță ne brăzdează sufletul cu mii de cicatrici… este inevitabil, nu ne putem împotrivi… doar putem învăţa să trăim cu acele cicatrici sau ele ne vor omorî cu mult înainte de a muri biologic…

Sunt cicatrici mici, mari, cicatrici vechi și mai adânci decât oceanul… dar ele ne definesc, devin parte din noi și din harta vieții noastre…

LIFE AND COLORÎn viaţă, toți au sau vor avea inima frântă… asta, bineînțeles numai dacă trăim cu adevărat și ne asumăm faptele … pentru că dacă trăiești cu adevărat, este inevitabil…  nu trebuie să ne fie teamă, cicatricile înseamnă  că am experimentat cu adevărat viaţa… Unii oameni sunt meniți să rămână în vieţile noastre… alții sunt meniți să fie doar simpli treacători…  dar, prin trecerea lor există cu siguranță, întotdeauna o lecţie de învăţat… 

Care sunt cicatricile cele mai dureroare și mai adânci?… acelea pe care le scrijelește în suflet o dragoste neîmpărtășită… să accepți realitatea și să îi dai drumul celui/celei pe care tu îl/o iubești este probabil cel mai dificil…  cu siguranță mulți dintre noi am cunoscut măcar o persoană care iubea cu tot sufletul, capabilă de sacrificii de neimaginat, dar căreia iubirea nu i se împărtășea… nu sunt ipocrită să spun că aș putea înțelege și de aceea spun că acestea nu sunt neapărat cicatrici… este doar boală… am subliniat acest pasaj pentru că devine pentru mulți o karmă artificială din care fac laitmotivul vieții lor… 

Asta nu înseamnă să încetăm să mai iubim… înseamnă că trebuie să ne canalizăm iubirea pe altcineva, pe acel cineva care are disponibilitatea sufletească de a ne oferi ceea ce primește de la noi…  vieţile noastre sunt divergente de cele mai multe ori, merg pe două căi diferite… asta nu înseamnă că s-a încheiat călătoria prin viaţă…  trebuie să înțelegem că indiferent de câte sacrificii sau compromisuri am face, nu putem merge forțat alături de cineva care are drumul diferit fațăde al nostru… deci, lasă-l/o  să plece… și tu du-te pe drumul tău… chiar dacă îți va fi atât de dor încât simți că ți se sfâșie sufletul… dragostea ascunsă, dragostea bolnavă… face rău… iubește-o/iubește-l de departe… și continuă-ți propria călătorie… 

Ne naștem singuri, vom muri singuri… prin viață, e adevărat că ne însoțesc mai multe persoane…  dar tu, învață să iubești și să oferi dragoste, nu ezita…  este chiar simplu… și cicatricile ce vor rămâne în urmă le vei privi cu drag… nu cu durere…

Nu vă fie teamă să schimbați direcția dacă aveţi nevoie… uneori, acesta este cel mai bun lucru  şi ți se pot deschide porțile unor noi opţiuni… adunați-vă, ridicați-vă și avântați-vă cu toate forțele  pe drumul vieții, chiar dacă simțiți că v-ați pierdut tot elanul… ce va fi sau dacă va funcționa, nu știu știu doar că nu trebuie să vă fie teamă de cicatrici… și mai știu că, dacă vă păstraţi pe voi, veţi ajunge la capătul călătoriei vieții voastre fericiți…

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vietii..P.S …și nu uita!… Ne naștem singuri, vom muri singuri… dar, cicatricile care-ți brăzdează sufletul  te-au ajutat să devii persoana care ești azi… și mereu îți vor aminti de cei care te-au însoțit prin viață…

♥ 

Minciuna dă putere?!!!


Există oarece adevăr în aceste cuvinte?…  Oare puterea cuiva vine de la construirea unei măşti sau a unor  ziduri de piatră în jurul sufletului?…  nu cred… cred că puterea vine din vulnerabilitate… Este nevoie de curaj pentru a-ţi menţine pure sufletul și inima… de a lăsa oamenii să te vădă în cel mai întunecat moment al tău… de senzaţie de slăbiciune și vulnerabilitate…  riscând astfel ca într-un joc de hazard al vieţii, părţile delicate ale sufletului… nevăzute  în mod normal de lume…

Minciuna da puterePuterea vine din faptul de a şti cum să deschizi  straturile de sine pentru ceilalţi… și să îi laşi să vadă întunericul…  acea  stare fragilă, printre lacrimi, plâns și… demonii uciși…

Cu dragoste, Lilium

Frânturi de gânduri…


Vreau să fiu nebună ca luna, sălbatică ca vântul şi fermă precum pământul… vreau să fiu orice este posibil sau îmi este dat să fiu…. şi să cresc în fiecare zi, cu fiecare cuvânt sau simţire ce-mi incită imaginaţia… nu ştiu cum o să cresc sau unde voi ajunge… sunt vie, respir, dar…  încă nu am început să trăiesc cu adevărat… şi uneori, pur şi simplu, am impresia că dispar… din mine… uneori este ca şi cum nu sunt aici în lumea asta… şi pur şi simplu… nu exist… straniu?!… poate… poate este greu de crezut, dar în capul meu doar troienele şi viziunile cuvintelor… par vii… pentru că ele sunt lumea mea… o lume a cuvintelor, a sensurilor, a înţelesurilor… dezvăluite doar sufletului meu… de mine, pentru lumea din mine…
Frânturi de gânduri…Râuri… torente de cuvinte mă vor învălui şi purta probabil pe căi neştiute şi neumblate până la sfârşitul zilelor mele… dar, mai ştiu că… până spre sfârşitul zilelor un vis mă va însoţi întotdeauna… Am citit tot şi aproape despre tot… mult şi multe… am găsit cuvintele poeţilor care au sculptat mii brazde… în adâncul sufletului meu… care mi-au pătruns până ventriculul inimii şi acum… dor… dincolo de linia fierbinte dintre necesitate şi emoţie… dincolo de zgomot… dincolo de bătăile pe care inima le repetă… şi, dor parcă mai mult cu fiecare cuvânt pe care îl irosesc cu cei care şi-au obturat simţirea… din prea multă iubire mi-am atins acea coardă invizibilă a neputinţei… de a fi, de a striga liber… adevărul… inimii mele…
Nu mă pot mulţumi sau obişnui cu puţin… din puţin… cu fărămituri de trăiri şi frânturi din clipe rătăcite… dar, în acelaşi timp… vreau să fiu eu aşa cum am fost atunci… eu, aşa cum sunt acum… şi eu aşa cum voi fi în viitor… vreau să fiu eu şi numai eu… întreagă şi plină de înţelesul ascuns al torentelor de cuvinte… şoptite de vreme, de oameni, pe aripi de vis…
smileCu dragoste, Lilium

Gândeşte şi doreşte!…


Mi-a spus că oriunde, oricând, şi oricum… el vrea…  şi… chiar aşa este… m-a învăţat multe lucruri… de exemplu, cum este să-ţi fie dor de cineva atât de rău încât să simţi că o parte din tine… lipseşte… vă mai pot spune doar un singur lucru… pe acela care ţi-a îmbrăţişat şi înconjurat sufletul cu dragoste, nu ai să-l uiţi niciodată… şi-a lăsat amprenta asupra sufletului tău pentru totdeauna… şi nu îţi vei dori altceva decât să vrei să te simţi sexy tot timpul… să-ţi laşi inima să bată cât mai tare, să dai drumul fluturilor să zboare şi să-i laşi să-şi facă de cap prin stomac… gândeşte şi doreşte-ţi asta! … cu siguranţă te vei simţi divină…
Gândeste si doreste!..Cu dragoste, Lilium