Invitație la Meditație… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…


Încep această postare printr-o întrebare retorică… pentru mine… deși, sunt convinsă că mulți dintre voi și-au pus-o până acum de cel puțin o dată… Oare de ce nu realizăm la momentul oportun că lucrurile se schimbă… și că inclusiv noi ne schimbăm în timp… și că tot ce avem de făcut este ca într-o anume zi, să ne schimbăm modul de a-i vedea, de a-i privi cu ochi ”noi”, pe oamenii pe care îi iubim???…

În ceea ce mă privește, în viața asta, cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc și să-i cunosc, sunt cei care au cunoscut înfrângerea… au cunoscut suferința… au cunoscut lupta cu ei înșiși și cu viața de multe ori prea nedreaptă… cei care au știut ce înseamnă să pierzi și au știut să piardă cu demnitate… oameni care au reușit să-și găsească drumul de acolo, din adâncurile cele mai întunecate ale ființei umane…. Aceste persoane au o apreciere, o sensibilitate și o înțelegere a vieții extraordinară… abisurile în care au fost aruncați de soartă nu i-au înrăit, nu le-au înnegrit sufletul… ci le-a umplut cu compasiune, blândețe, înțelegere și de o iubire profundă, curată… pentru ceilalți… aceștia sunt oamenii frumoși, care au reînviat din propria cenușă… și care nu trăiesc doar că se întâmplă…

Invitatie la Meditatie..Ar trebuie să ne lăsăm să fim iubiți de oamenii care într-adevăr ne iubesc… de oamenii care contează cu adevarat… parcă prea mult din timpul petrecut în viața asta, suntem orbiți de propriile noastre preocupări inutile, de oameni care nici măcar nu contează și… uităm de oamenii frumoși… uităm să ne iubim și să iubim… uităm să privim mai des spre familie, la adevăratele noastre nevoi… uităm să ne acordăm timpul necesar pentru a răsufla și a ne re-descoperi, să ne calmăm… să căutăm susținere în societate și prieteni… uităm că trebuie să încercăm constant să ne eliberăm mintea și să avem încredere în visele noastre…

… mă gândesc… că poate este timpul să punem capăt unor situații… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…

Câteodată, parcă simt prea mult… parcă sentimentele întregii lumi vor să-și găsească loc în inima mea… asta simt și asta e ceea ce mi se întâmplă și adeseori îmi vin în minte o mie de întrebări întrebătoare pe care le aștern aici, gândindu-mă că poate, cineva are un răspuns… 

Credeți că sufletul omului are vreo limită pentru ceea ce simte, că uneori poate simți mai mult decât ar putea îndura?… sau… credeți că este posibil ca sentimentele să te conducă pe căi greșite?… oare limitele sufletului se potrivesc cu limitele noastre fizice?…  nu știu… eu sunt doar eu și nu pot percepe diferența dintre interior și exterior… să fie asta mai rău?…

scariDe multe ori, privind în jurul meu, mă întreb dacă toată lumea crede că e mai rău pentru el dacă simte… probabil, așa o fi… cine sunt eu să contrazic pe cineva… îmi pot exprima doar dezamăgirea când văd că oamenii nu înțeleg… de fapt, este mai rău când nu simți, când îți reprimi sentimentele, dorințele și visele… 

Știu… uneori nu-i putem vedea cu ochi ”noi”, în deplinătatea frumuseții lor, pe oamenii pe care-i iubim… știu, poate suntem prea prinși în propriile noastre griji… sau poate, alteori, ne simțim prea comozi în aroganța preocupării cu lucruri inutile și nu mai suntem capabili să apreciem pe deplin ce înseamnă confortul sufletului nostru… Oricum, oricât de ocupați, preocupați sau aroganți am fi, putem să găsim o fărâmă de timp pentru a-i face  să zâmbească pe cei pe care-i iubim… eu asta fac, și nu este greu!… de aceea, nu înțeleg de ce oamenii nu mai sunt capabili să zâmbească… de ce nimeni nu mai dăruiește un zâmbet netrucat… oare,ce costă?… oare, oamenii chiar sunt în pragul disperării?…

Nu știu câtă logică veți găsi în aceste rânduri… tu, reflectă asupra lor și încearcă!… încă mai ai timp să îți reașezi valorile și să o iei de la capăt!!!… și cu siguranță vei avea o călătorie minunată prin viață!… Iubind!

Cu dragoste, Lilium

Reclame

Doar… niște cuvinte


A scrie… pentru mine este un impuls căruia nu ştiu să-i rezist… este iubirea și furia unei furtuni cu fulgere şi tunete… pe care încă nu ştiu să o controlez și care îmi invadează mintea  încet, încet… şi mai devreme sau mai târziu,  izbucnește și se transformă în ploaia ce cade peste suflet… şi nu se liniștește decât atunci când cuvintele au luat forma dorită…  şi stau linişte, tăcute pe foaia cuminte…

În seara asta, de exemplu am vrut să colorez cu cerneală aceasta pagină albă, așternând încet, prin penița stiloului, cuvinte din adâncul inimii… cine știe, poate vor fi de ajutor cuiva sau poate chiar mie… pentru că, întotdeauna avem  nevoie de speranţe, dorinţe, vise… și prin intermediul lor poate se va întâmpla ceea ce așteptăm… o viață…

Doar... niste cuvinteDe multe ori scriu de mână, pentru că doar așa simt că sunt eu… apoi transcriu aici, virtual… dar, furtuna dinainte este estopată… doar pe hârtie creionul a imprimat amprenta temerilor mele, a bucuriilor mele… a  gândurilor care vin de la inima la mâna… doar pe hârtie se simte mirosul… de mine… și atingând pagina pe care eu am alintat-o sau am supărat-o prin cuvintele așternute, m-ai putea vedea… un portret imaginar pe o foaie de hârtie, în timp ce gândurile și cuvintele mele, se așează bizar, unele în spatele altora… ca și cum ar forma o pentagramă mistică…  prind  formă şi devin muzică… o muzică pe care o compun pentru cineva anume…

Mi-ar plăcea să-mi pun buzele pe pagină… să las amprenta lor aici… și vreau să cred, ca să nu spun că știu…. că, ar putea pune gura pe acel desen imprimat … şi m-ar săruta ori de câte ori dorește… aș impregna pagina cu parfumul meu și un fior l-ar străbate și l-ar conduce la mine… ar putea atinge urmele scrisul meu apăsat şi ar fi ca și cum mi-ar înfiora pielea ușor …uşor şi delicat ca mângâierile sale…

În spațiile dintre cuvintele, ar putea asculta tăcerile mele…  și printre cuvinte mi-ar putea auzi vocea…  râsul… și jena, atunci când scriu rânduri precum acestea…

Cu dragoste, Lilium

Încrederea…


Era odată o fetiţă, un pic prea înaltă pentru vârsta ei… drăguţă… care avea întotdeauna un zâmbet luminos chiar şi în momentele cele mai întunecate… care nu plângea niciodată în public şi căreia îi era frică să facă alegeri… constantă în spiritul ei vesel, optimist  şi întotdeauna cu nevoia de cineva care să o facă să nu mai gândească la ale ei… îi plăcea să cunoască oamenii, numai că… la scurt timp, realiza că pur şi simplu fusese greşit să îi cunoască… şi să le acorde încrederea ei…
Încrederea.În fiecare dimineaţă când se trezea avea multe speranţe, dar în loc de visele frumoase… găsea doar lacrimi… steaua ei părea a fi  întotdeauna deasupra unui abis… şi mereu gândea că este la un pas să cadă… şi ea încă nu învăţase să zboare… deci, trebuia să străbată la pas o cale lungă şi anevoioasă… ca să creadă din nou în oameni…
E un drum lung, plin de suişuri şi coborâşuri… şi mai mult,  mergi pe acest drum şi  îţi dai seama că se suceşte şi se transformă… e nevoie de timp îndelungat să-l străbaţi şi de a găsi pe cineva care să meargă alături de tine… să fii strâns unul de celălalt şi să înfruntaţi obstacole pe care le întâlneşti pe drum…
Şi acea fetiţă a crescut… a devenit  o doamnă care n-a încetat să creadă şi să zâmbească chiar dacă ploaia lacrimilor îi scaldă obrazul… să meargă înainte pe drumul hărăzit ei şi încă nu şi-a pierdut speranţa… trăind intens fiecare pas al destinului…
…tu, eşti gata pentru echilibristica destinului?… dă-i drumul, porneşte la plimbare!…
Cu dragoste, Lilium

Aripi…


În timp ce dormeam, am visat că mă sărutai… Imaginează-ţi plăcerea mea când m-am trezit şi mi-am dat seama că visele au devenit realitatea mea… eram protejată şi iubită… în siguranţă, în braţele tale…

Aripi..Vei fi tu acel loc sigur pe care l-am căutat o viaţă ?… Îi vei oferi tu oare sufletului meu obosit sanctuarul pe care l-a căutat o viaţă?… Vei fi tu oare lumina călăuzitoare care îmi va lumina cele mai întunecate colţuri?… Vei fi tu oare aripile pentru ca visele mele să poată zbura?… Vei fi tu oare urechile care vor auzi mereu suspinele nerostite ale sufletului meu?… Vei fi tu oare al meu?…
Cu dragoste, Lilium

Iubire imposibilă sau nu?…


Atunci când sufletul îţi este frământat de himerele trecutului, refuzi să fii fericit, să gândeşti şi să înţelegi că… poate este „acel cineva special pentru tine” şi… fugi… de sentimentele care te învăluie, şi faci tot posibilul ca tot ce ai visat şi poţi avea… să se năruie… pentru că ţi-e teamă… Toată viaţa a fost în tine, a rămas cu tine… chiar şi atunci când nu era… în capul tău, ai adormit cu ea şi cu ea te trezeai dimineaţa… În toţi aceşti ani nu ai încetat niciodată să fii îndrăgostit, să iubeşti… dar, alegi să înăbuşi visul…

fugaDar, dragii mei… iubirile imposibile nu se sfârşesc niciodată… ele sunt acelea care durează pentru totdeauna… pentru o viaţă… frumos, dar greu de suportat totodată… Ce folos că mai târziu, printre lacrimi şi regrete îţi dai seama… cât era de specială… pentru tine… şi cât ai greşit, fugind de iubire…
Când găseşti o persoană specială, adormi ştiind că o visezi şi te trezeşti cu speranţa de a o auzi… ştii că nu o poţi vedea… ştii că este departe de ochii tăi, dar aproape în gândurile tale… Când găseşti pe cineva special, viaţa ta se schimbă… tu nu îţi dai seama… este intrat deja în inima ta… nu ştii dacă o poţi numi „iubirea ta”, ştii doar că nu te poţi întoarce din drum…
Când  cineva este special, totul în jurul tău ia o altă culoare… culoarea visării… şi simţi parfumul iubirii… şi tu, nu poţi face nimic altceva decât să visezi… la ea… Ştii că nu ar trebui… Ştii că este un vis imposibil… şi ce dacă, oare nu asta este menirea omului?… să încerce să materializeze chiar şi visele ce par imposibile?!… tu, vrei să visezi şi nu vrei să te trezeşti… nu vrei să suferi… vrei doar… să te pierzi în ochii săi… şi să laşi magia iubirii să îţi pătrundă în cele mai neatinse cotloane ale fiinţei tale…

Iubire imposibila sau nu..Iubirea este întotdeauna specială şi mai presus de orice este un har divin… de ce oamenii consideră că trebuie să fugi de iubire, că trebuie să o suprimi pentru că nu a venit la momentul potrivit şi în conjuctura potrivită?… de ce numim anumite iubiri…iubiri imposibile?… 
Iubirea este magia sufletului… iubirea se naşte independent de voinţa noastră mentală… magia, miracolul sunt har divin… se naşte şi creşte… aşa cum o stea străluceşte datorită soarelui său… aşa cum un surâs îţi înfloreşte într-o clipită pe chip… aşa cum primăvara aduce mereu viaţa… aşa cum noaptea este plină de vise şi secrete… aşa cum vântul este liber de orice constrângeri… aşa cum şi visele imposibile devin realitate dacă îţi doreşti cu adevărat… Când iubirea se naşte… se naşte şi gata!… ea este mai presus de orice alt lucru pe lume, este chiar mai presus de moarte… merge dincolo de ea… iubirea înseamnă ieri, azi, mâine… înseamnă eternitate… înseamnă viaţă fără de moarte…
Atât!… voi concluzionaţi…
Cu dragoste, Lilium

Pentru o zi de luni perfectă…


Înainte de a te întâlni, visele au fost singurele lucruri care îmi umpleau noaptea… tu, ai schimbat asta… ai transformat nopţile şi au devenit cele mai incitante şi pasionale momente… dar, cred că toţi avem parte de momente minunate în viaţa noastră, atunci când ideile, visele şi cuvintele capătă noi sensuri… pentru că, atunci când iubirea şi-a făcut loc în viaţa noastră, totul se  schimbă şi are o altă dimensiune…


Cu dragoste, Lilium

Dilema…


Unele femei aleg să urmeze bărbaţii… dar unele femei aleg să urmeze visele lor… Dacă vă întrebaţi care este alegerea corectă… vă spun doar atât… gândiţi-vă doar la faptul că… o carieră, nu vă va trezi niciodată să vă spună… te iubesc, draga mea!…

DilemaCu dragoste, Lilium