Scrisoare către suflet…


Uneori,  a scrie îmi vine natural, face parte din mine… alteori, este dificil, ca o greutate care îţi apasă pe suflet … ai impresia că ştii despre ce scrii, dar în secunda urmatoare este o aşa învălmăşeală în capul meu încât şi turnul Babel pare ordonat în comparaţiile cu gândurile şi stările mele… dar, cu toată nebunia sentimentelor şi a gândurilor care năvălesc peste mine, îmi dau seama că a scrie este o responsabilitate reală… pentru că acele cuvintele se încrustează adânc chiar şi pe această foaie de hârtie virtuală… şi o dată scrise s-a terminat… nu mai există nici o cale de întoarcere… Am prea multe lucruri ţinute în mine şi nu există nimeni căruia i le-aş putea spune… nimeni care să le înţeleagă aşa cum sunt, fără acea interpretare cu subînţeles… fără să emită supoziţii sau păreri… de aceea de multe ori vorbesc doar cu această foaie de hârtie, care se îndoaie sub greutatea cuvintelor… acelora nerostite şi nici măcar vreodată scrise… vorbesc cu tine şi doamne, cât aş vrea să înţelegi… dar nu, mai bine nu… gata cu pretenţiile nefondate… suflete,te-am chinuit prea mult… nici o boală nu se poate vindeca de la sine… nu pot cere ajutor de la tine… şi mai mult… nu este nimeni altcineva care m-ar putea ajuta să-mi uşurez durerea… dar…
Scrisoare catre suflet..Îmi lipseşti… mi-e dor şi nu ştiu să-ţi spun… nu reuşesc să-ţi spun că mi-e dor de tine acel care erai odinioară… mi-ai fost un prieten adevărat, care mi-ai spus adevărul în faţa… care m-a făcut să reflectez de multe ori, la mine… de asta mi-e dor mai mult… unde eşti, unde te-am pierdut?… între speranţă şi visare… De ce mi se pare că totul este plat şi mort?… am pierdut emoţia şi entuziasmul clipei?… am purtat poate prea mult timp o mască care să ascundă adevărul… dar, în cele din urmă ne-am amăgit amândoi… am uitat cum să mai fim prieteni… adevărul?… am senzaţia de multe ori că poate nu am fost niciodată…
Totul a început cu noi îndrăgostiţi… la început probabil iubeam ideea, doream să fim îndrăgostiţi… şi timpul a trecut… noi, suntem tot îndrăgostiţi… dar mult mai răzvrătiţi ca înainte… ceva s-a întâmplat, ceva a cedat… nu, nu iubirea… e altceva… ceva ce nu se poate defini… probabil,mă gândesc că suntem prea speriaţi… dar suntem cretini… iubirea nu sperie… ea creşte şi se intensifică… devine mai puternică… probabil, puterea ei ne sperie… să fiu sinceră, suntem doi analfabeţi… încă nu am înţeles şi nu ştim să citim iubirea… ea este o poveste doar… poveste pe care noi o scriem zi de zi… şi ne este indispensabilă în viaţă… nu trebuie să fugim speriaţi ca doi copilaşi care se ascund sub pat datorită unui zgomot puternic… nu trebuie să fim neglijenţi… Eu pot să nu fiu persoana iubită, astăzi… şi te pot lăsa să pleci… dar e falsă speranţa că ne va trece… şi că putem fi aroganţi cu destinul… destinul a dictat… dovada?… suntem noi… un pic mai tâmpiţi, dar la fel de îndragostiţi…
Singurul lucru care face acum să nu-mi fie bine este acela că, deşi amândoi ştim că inima celuilalt ne aparţine… ne torturăm… şi zău, nici unul dintre noi nu merităm… avem o datorie faţă de sufletul nostru, măcar pentru faptul că a sângerat de atâtea ori pentru noi… trebuie să deschidem ochii… pe care i-am ținut închişi pentru o lungă perioadă prea lungă de timp… trebuie să ne ascultăm inima şi să ne întrebăm… ce facem cu spaţiul din viaţa noastră, de ce nu îl umplem cu noi… totul e trecător şi totul moare…şi noi… câte puţin în fiecare zi… dacă destinul deja ne-a pregătit un drum împreună, de ce să căutăm o altă scurtătură?… întreabă-te doar atât… eşti gata să-mi spui la revedere?… pentru că eu nu sunt…
i loveCu dragoste, Lilium

Reclame

Cerul şi dragostea (lui)…


Mă simt foarte rău doar la gândul că ţi-aş fi putut răni zâmbetul… că aş fi putut, cumva, umbri soarele care strălucea în tine… trăiam în tine, mă hrăneam cu dragostea ta… din lumina ochilor tăi mari, atât de frumoşi… urăsc şi nu îmi este bine când mă năpădesc gândurile că ţi-am făcut rău… Vinovăţia este atât de puternică încât îmi distruge, îmi şterge orice stare pozitivă…. dacă mă gândesc şi că te-aş putea pierde… totul se întunecă în jurul meu… 

nerabdareTu, eşti curcubeul ce colorează viaţa mea şi numai tu eşti măsura a ceea ce este frumos, sau bun… sau rău… Te iubesc, precum stelele iubesc cerul, te iubesc cum focul iubeşte lemnul… fără tine nu aş mai putea arde şi nu aş mai putea exista… Te iubesc cum albina iubește mierea… care dă viaţă şi ia viaţă… te iubesc cum marea iubeşte ploaia… prin intermediul căreia se reîntregeşte şi revine la viaţă… şi plâng… plâng, gândindu-mă cum ar fi fost să avem propriul nostru fiu… Un micuţ cu zâmbetul tău şi dorinţa ta de a iubi lumea… 
Nu îndrăznesc să te rog să mă crezi, nu te pot ruga să mă crezi… dar, mi-aş dori… îmi doresc aşa cum deşertul sufocant doreşte apa din valuri… îmi doresc aşa cum un condamnat la moarte doreşte încă un moment de viaţă… Ieri, când mi-ai luat mâinile în palmele tale, mie îmi era dificil să mai îmi dau seama care erau mâinile mele şi care erau ale tale… acea atingere m-a facut să intru în sufletul tău şi să nu mai vreau să ies afară… să nu mai ies niciodată… Lacrimi, durere, la ce mai servesc acum… dacă tu nu mai poţi ajunge la inima mea… şi nu mai poţi citi sub cicatrici şi răni gândurile mele, care sunt numai pentru tine…e tardiv?… eu nu pot… nu pot să îţi spun adio, ar fi ca şi cum aş deveni orb… pentru că nu mai pot vedea o altă femeie… aşa cum te văd pe tine… Aş vrea să-ţi stau alături o viaţă, să îţi privesc ridurile de pe faţa frumoasă… deşi, prea timpuriu încercată de viaţă… aş vrea să mă înarmez cu certitudinea prezenţei tale, până în ultima zi a vieţii noastre… 

Dumnezeule, nu ştiu dacă exişti… eu însumi m-am îndoit de existența ta de multe ori şi… mă simt nedemn să te chem acum… mai ales acum, în disperarea cea mai sumbră… Dar, dacă tu chiar crezi că această iubire nu ar fi trebuit să se piardă… zâmbeşte acestei dragoste atât de încercată… Eu sunt gata să dau chiar sângele meu şi să-l transfer în inima ei rănită… până la ultimul meu respir… Vântul apatiei bate puternic în inima mea ponosită, ca şi corpul unui om trecut prin tirul remuşcărilor… suflă puternic prin miile de găuri sculptate de gloanţele cuvintelor… şi fărâme de piele flutură ca o fereastră la o fermă veche, abandonată… 

Acum, toate speranţele mele vor naviga închise într-o sticlă … pe mările iubirii… până când într-o zi, o vei putea culege… și, citind conţinutul te vei gândi la mine şi poate vei înţelege cât de mare şi adevărată este iubirea mea… Nu!… această sticlă nu vreau, nu trebuie să eşueze pe nisipul uitării… unde zilele trec rapid şi lipsite de amintirile trecutului şi ne împing spre braţe noi, ale altcuiva… Nu am avut încrederea ta şi nu am câştigat-o niciodată… ar fi trebuit să fie suficient un sărut… şi poate… furia s-ar fi potolit, dar… 

Urmele paşilor mei , precum norii… au călcat în picioare şi au murdărit albastrul cerului…Ştii?…odată ţi-am spus că dragostea adevărată este ca cerul… se poate întuneca, dar nu se poate termina vreodată… şi acum, doar mă întreb, dacă tu… încă mai crezi… în mine şi în dragostea mea…

Cerul si dragostea(lui).. Cu dragoste, Lilium