În grădina mea secretă…


Când am nevoie de mine și vreau să mă răsfăț cu frumos… îmi compar mintea cu o grădină secretă, ce are o poartă cu o încuietoare mare și veche de fier…  iar cheia ei o țin legată cu un lanț de argint în jurul gâtului… Ori de câte ori îmi place să fiu doar cu mine, pot intra în grădină în vârful picioarelor și să închid poarta în spatele meu… încet, încet… având astfel răgazul necesar să-mi petrec timpul singură, nestingherită de gândurile altora…

gradina-mea-secretaGrădina mea pare liniștită la suprafață, ca orice grădină de altfel… la început… Sunt trandafiri, bujori, lalele și crini înfloriți în colțuri, sunt bulbi care împing pământul croindu-și drumul spre viață, albine ce zumzăie alene din floare în floare… și o briză ușoară ce răspândește parfumul lucrurilor minunate care îmi trec prin minte… dar, dedesubt există viermi, și există păianjeni ce țes straturi subțiri de la o frunză la alta pentru a prinde în plasă fluturii sufletului mici, creduli de felul lor…

Dar, dacă te uiți din nou, un pic mai aproape acum, vei vedea că ici, colo, există un pic de mană pe frunze…  de la auto-neglijare… o parte din sol este întunecat, argilos și bogat și plin de viață, iar o parte din el este din bulgări… mari… și trebuie lucrat  cu o lopată, o greblă… sunt frunze moarte pe sol, de la crini… nu au fost udați…

Grădina din mintea mea uneori este bine și plină de viață, dar alteori nu… Chiar acum, cheia se răsucește în broască greu, iar priveliștea ce-mi întâmpină ochii… mă face să plâng un pic de disperare și de spaimă… am simțit că mi-e frig, m-am simțit singură…  briza grădinii mele se transformase într-un vânt rece… vânt care mă face să țin capul în jos, cu ochii în lacrimi… zilele au trecut una după alta, mult prea greu… tu nu ai mai fost aici și eu… nu am avut curaj să mai deschid poarta …

… vântul a suflat până la apusul soarelui meu… urletul se oprise, frunzele au renunțat la gemete și la dansul lor frenetic ce le purta către moarte… ceva a fost diferit față de altă dată… am privit în sus, așteptându-mă să vad un stol de corbi ce planează deasupra capului, îmbrăcați în negru… strigând și umbrind amintirile noastre… dar, memoria mea perfectă a revenit… și vântul înghețat s-a transformat  în genul de vânt care spune că… lucrurile sunt pe cale să se schimbe… și aduce cu el promisiunea de ceva nou, o adiere care se joacă cu părul meu și mă face să râd… și gheața ce–mi răpise amintirile se topește, iar briza aduce cu sine parfumul lor minunat și suav… și mă topește…

flori3Am fost plecată… și revenind grădina mi-a arătat ce am părăsit… ce vrei, asta se întâmplă atunci când pleci departe de tine, dar totodată este frumusețea unei călătorii temerare, nu-i așa?… amintirile și lucrurile frumoase ne fac să ne deschidem din nou la lucrurile care sunt potrivite pentru noi și care au nevoie de toată atenția noastră… Așa că, am pus mâna și am săpat niște crini de toamnă imenși, cu frunzele lor verzi gigante și minunate încă, dar… care umbresc minuscula și fragila lăcrimioară, ce luptă să crească sub ele… și-n plus, mai mut niște pietre pentru a face o graniță mai puternică menită să mă apere… de gânduri negre și amăgitoare…

Mintea mea are nevoie de-o frontieră, de-o limită mai bună… poate că voi construi și un gard mic și am să-l vopsesc cu alb… poate că voi planta și un rând de hortensie, să înflorească toate alb și albastru în umbra dimineții… poate că îmi voi da jos pantofii și voi umbla cu picioarele goale prin noroi… nu știu….

Știu doar că voi rămâne aici până voi simți că magia vine la mine din nou, ca o molie mică și albă la lumina lunii…. Apoi, voi lua un pumn de petale roze, galbene, albe, roșii și albastre… și le sufla peste gard, spre Tine…  

… și sper că le vei simți cazând peste tine… ușor, ușor… și vei ști că există magie, și că ea te așteaptă în grădina ta și-a mea…

Am vrut să-ți spun despre toate astea… și, aș vrea să alerg la tine și să mă arunc în brațele tale, și să-ți șoptesc că vântul s-a schimbat în grădina mea… 

Cu dragoste, Lilium

Această prezentare necesită JavaScript.

Suflet îngheţat…


Şi l-a lăsat în urmă, cu sentimentele lui îngheţate… şi s-a întors la casa ei… să stea întinsă din nou la soare… să-şi scalde trupul în infinitele posibilităţi pe care oceanul viselor şi al speranţelor i le şoptea… şi-n lumea ei au înflorit din nou, dragostea, speranţa şi credinţa… era din nou ea şi doar ea…  a lui, nu a considerat-o niciodată… a fost numai în liste, planuri, programe şi obiective… şi cât de trist a fost… a acceptat de dragul lui şi al iubirii… că se va termina?… ştia… în cele din urmă şi-a dat seama, că…  în sufletul îngheţat al existenţei lui, avea loc doar el… nicând nu s-ar fi putut transforma într-un suflet solar, fertil… un suflet îngheţat nicicând  nu va permite, ca un vis frumos de iubire să înflorească şi să crească…

Suflet înghetat…Şi … în cele din urmă ea a plecat, luând cu ea toate speranţele şi visele lor de viitor… s-a dovedit în final că el a fost pur şi simplu prea rece, prea dur… pentru ea… şi nu a vrut ca inima ei să devină îngheţată şi fără speranţă, ca a lui… Inima ei  a tresăltat mereu  în căldura soarelui, într-un loc unde visele trăiau cu adevărat… şi orice era posibil, dacă credeai cu adevărat… negativitatea lui şi întrebările lui fără rost şi fără sfârşit… nu mai aveau să fie pentru ea…
Cu dragoste, Lilium