Toate acele “prima dată”…


De ceva timp scriu şi rescriu.. . şterg din nou… şi scriu iarăşi… nu vreau şi nu pot accepta… ce s-a întâmplat?… Unde suntem? Unde sunt?… ce se întâmplă?… când? unde? cum? de ce?… Este într-adevăr aşa?… Nu pot să înţeleg nimic… jur!… nu mai pot înţelege nimic… Sunt confuz… Fiecare moment este punctat de o durere a naibii  de trepidantă… Sper că o simţi şi tu…asta înseamnând  de fapt că, suferi şi tu… Da, mai degrabă aş prefer să ştiu că suferi, decât că eşti indiferentă…

Toate acele prima data…Indiferenţa… este unul dintre cele mai rele comportamente care pot exista… Distruge, şterge, anulează… Da, eu şi cu tine am reuşit împreună să ne distrugem… Nu reuşesc să pot avea un fir logic… ce se întâmplă e mai puternic decât mine…  nu pot, dar voi încerca… e o agonie să ştiu că nu mai eşti a mea… este chinuitor să ştiu că nu mai sunt al tău… mă rog în fiecare dimineaţă, ca zilele să treacă mai repede… nu mai pot să mor în fiecare zi, din nou şi… din nou…
Unde eşti? Cu cine eşti?…  ce faci? Cum te simţi?… nu ştiu… pot presupune, dar nu ştiu… Şi  acest “nu ştiu” mă  îmbolnăveşte… Ştiu că greşelile mele au complicat totul, dar totul are remediu… sau aproape totul… te doresc… cred că doar tu poţi înţelege cât de mult te doresc…  Am încă atât de multe în  inimă, atât de multe să-ţi dau… în unele nopţi te-am visat…  erai acolo, frumoasă, nemişcată, infinită în candoarea ta… asta este amintirea pe care o vreau despre tine…. vreau să îmi amintesc de tine aşa cum erai în dimineaţa aceea… când am făcut pentru prima dată dragoste… vreau să îmi amintesc  privirea ta atunci când ne-am sărutat pentru prima dată… vreau să îmi amintesc ceea ce am simţit atunci când te-am vazut pentru prima dată…  vreau să îmi amintesc de timiditatea şi totodată aviditatea primului sărut… şi toate acele “prima dată” pe care le-ai trăit…
De ce trebuie să accepte că nu vor mai exista şi alte”prima dată”?… nu vreau şi nu pot… tu ştii la fel de bine ca mine… relaţia noastră este o legătură chimică, alchimică cumva… când suntem unul lângă celălalt, emanăm o energie care ridicolizează orice altceva… ca nişte atomi a nu ştiu cărei molecule complexe, suntem legaţi de ceva invizibil… mai presus de voinţa noastră… cum poţi să ignori o astfel de legătura?…  eu nu pot…. Sper că îţi vei urma instinctul, la fel ca mine…  Nu lăsa furia şi ura să dicteze şi să te facă să renunţi la ce ai bun în inima ta… te rog…
Citesc şi recitesc toate aceste lucruri şi realizez că nu am spus nimic de fapt… sau poate am spus totul… Cuvinte presărate aici şi acolo fără un fir logic, fără un scop specific… nici eu nu ştiu de fapt ce încerc să fac… Sper doar să te ating acolo, în  profunzimea sufletului tău… acolo, unde eu ştiu că am fost singurul care a ajuns… eu încă mai cred şi sper… şi aleg… pe noi…
Cu dragoste, Lilium

Reclame

Dar…ce este dragostea?…


Şi iată că revin din nou cu un subiect în jurul căreia probabil sunt un million de întrebări şi răspunsuri totodată… şi pe care mai demult am încercat să îl descriu în  mâzgălelile mele de aici … Cred că mulţi dintre noi,  cel puţin o dată în viaţa ne-am această întrebare… Dar, ce este dragostea?…  Au fost şi sunt în continuare mii de incertitudini la această întrebare atât de puţin complexă…  dar , care ne pune pe toţi în dificultate… ne face să avem o mie de îndoieli, care mai apoi duc la sute şi sute de alte întrebări… Ce este dragostea?…  Există într-adevăr dragostea?… Vei găsi vreodată dragostea adevărată?… Cum ştii dacă ai întâlnit-o deja?… Cum să faci să nu o pierzi?… şi nu s-au terminat aici întrebările…  putem să ne punem încă o mulţime de alte întrebări, dar… punându-ne aceste întrebări suntem singuri că vom găsi răspunsul final corect!?…

apa si foculExistă oameni care definesc dragostea, ca cel mai frumos lucru pe care l-au întâlnit…  apa vieţii şi speranţa, un far în întuneric, în ceaţă… Sunt alte persoane care definesc iubirea  ca pe o revoltă, o tortură, o condamnare, o durere prea puternică care nu merită să fie trăită şi încep să înceteze să creadă…  încep să se îndoiască că există…
De fapt întrebarea mea nu este dacă dragostea există sau nu, este alta… cum se face că un sentiment atât de frumos, atât de curat, definit chiar ca sursă de viaţă… trebuie să facă uneori atât de rău…să-ţi sfâşie inima, să ţi-o rănească şi să lase în piept o cicatrice la fel de mare ca o prăpastie… de ce trebuie să nefacă să ne simţim când bine, când rău?… Nu poate doar ne facă să zâmbim mai degrabă,  decât să ne facă să plângem?… sau dacă ne face să lăcrimăm, de ce să plângem de tristeţe… nu ar putea să ne facă să plângem de bucurie nesfârşită, până la fericirea completă?…
Din păcate, dragostea are regulile ei şi nimeni nu le va schimba vreodată!… Chiar dacă uneori ne poate face să suferim şi ne lasă amintiri dureroase… nu trebuie să uităm niciodată că este capabilă să facă să zâmbească chiar şi inimile cele mai reci… şi chiar merită să înfrunţi loviturile care, chiar dacă ne fac să ne simţim rău, ne întăresc inima… şi apoi, după mult timp, când vom regăsi curajul să încercăm din nou… nu ne dezamăgeşte… pentru că inima noastră după multe şi multe zgârieturi şi înjunghieri în piept, s-a întărit… şi ne va face să ne amintim numai momentele bune, neglijându-le pe cele urâte şi rele, iar momentele triste le transformă în spirală de lumină… o clipă, o îmbrăţişare, un sărut, un cuvânt sau doar o privire care ne-au făcut să ne simţim bine… nu le vom uita niciodată… şi după ce am parcurs traseul amintirilor noastre, ne vom da seama că momentele de bucurie sunt mult mai numeroase decât celelalte şi ne vom simţi uşuraţi, că am suferit… savurând acea emoţie frumoasă nu vom mai dori să schimbăm ceva în viaţa noastră… pentru că în cele din urmă, toată acea durere ne-a făcut să creştem ca oameni, să fim puternici… şi să devenim cei care suntem astăzi… şi chiar dacă acum momentele de bucurie s-au terminat, cu siguranţă au meritat să fie trăite…
Cu dragoste, Lilium