Vino în pat și ascultă ploaia cu mine…


Eu nu spun cum mă simt, pentru că modul în care mă simt nu s-au inventat cuvinte… În capul meu nu există momente mici sau amintiri pale… nu există conversații lipsite de sens… În capul meu sunt metafore și este soare… dar, sunt și furtuni atât de violente, încât mă rog ca să nu am nici un motiv pentru a mă simți dezrădăcinată… de tine…

mainiÎn capul meu cuvintele bat  la ușă… și se ciocnesc, și se rănesc… de nerăbdare… apoi alunecă speriate în gânduri… tu… spune-mi că mă iubești și că viața este frumoasă… spune-mi că lumea este o nebunie și că mă vei salva… și mai spune-mi că indiferent de ceea ce se întâmplă, vei rămâne până la sfârșit.. în viață, în moarte, în iubire… nu-mi pasă… toate spun că mă iubești… și eu știu… și cuvintele știu, și amintirile știu…

În capul meu am dat drumul speranțelor și temerilor mele… a sufletelor noastre obosite ce nu au putut ține pasul și își așteaptă șansa de a-și răscumpăra greșelile… suflete ce se știu bine și care încă se iubesc, în ciuda faptului că le doare, dar totuși… nu se opresc niciodată, pentru că iubirea le dă sens…

patefonÎn capul meu mă tem că în curând mă vei uita… și vei uita zâmbetul meu, sau cum vorbeam și râdeam… când mergeam pe jos, să ne plimbăm și toate amintirile despre mine… dar, mai presus de toate, mi-e teamă că voi uita cum îți străluceau ochii atunci când îmi vorbeai… mi-e teamă că voi uita căldura mâinilor tale și a trupului tău… și cum îți place să bei cafeaua… toate sunt temeri, ce se învârt în capul meu ca un vechi patefon și care amenință speranțele, visele…

… nu vreau să rostesc vorbe… doar ochii vorbesc uneori… dar, oare cine să-i citească?… vorbesc atât de plin și de profund încât aproape că te pierzi în  întunericul abisului lor… și vorbesc… aproape că rup și ard sufletul ce-l caută…  

… Și încă întrebi… iar ochii nu îți răspund și eu nu spun cum mă simt… nici nu mai știu dacă te-am pierdut pe tine sau… pur și simplu m-am rătăcit pe mine în cerul împestrițat din capul meu… în amintiri atât de vii încât le simt cum dor, și  mă fac să râd și să plâng deopotrivă…

… îmi spun de o mie de ori că trecutul este trecut, și… trebuie să plec, dar… cum poate fi trecutul doar trecut când îl văd în ochii minții în fiecare dimineață sau seară?…

E doar un trecut ce a trecut?… prea repede?… poate, dar a fost acompaniat de o inimă care bătea.. prea repede?… poate, dar e o inimă care a avut curajul să ia cheile de la ușile viitorului nostru… și să le ascundă în ritmul schimbat de lacrimile ce au renunțat să mai curgă pe obraji… și au luat-o în sens invers, spre suflet… și te-au chemat… Vino în pat și ascultă ploaia cu mine… hai, ploaia din suflet așteaptă să ne purifice… 

vino-in-pat-copy… știi, e ca atunci când cineva se strecoară în tine și, dintr-o dată, nu mai știi cum ai putut trăi vreodată fără el… vino, ploaia vorbește prin bătăile sincronizate ale celor două inimi zdrobite cumplit…din prea multă iubire… s-au întrecut care să iubească mai mult… au vrut totul și infinitul, din sufletul celuilalt… și acum s-au rănit în cioburi de vise furate…

… și ploaia de lacrimi recită sufletului poezii… și cuvintele călătoresc pe șira spinării ca un fior… cuvinte și vibrația vocilor sufletelor simt cum înfioară corpul ca o vrajă, o magie… chimia sufletelor noastre… chimie care a calmat mereu furtunile din noi…

… și ploaia din suflet vorbește mâinilor care încă mai încearcă să găsească statornicie în oceanul de gânduri, cuvinte și sentimente amestecate… și ne învață cum să nu mai ne fie teamă că ne julim genunchii ce tremură și-acum de-acel fior ce ne-a legat mereu…

Așa că, eu nu vorbesc despre ceea ce simt… cicatricile inimii mele sunt imagini colorate ale unor amintiri scumpe și vii… sunt precum cuvintele înșirate într-o carte… iar trupul meu se preface într-un roman, al căror pagini sunt în mâinile tale… și spun povești… despre iubire, minciună și trădare… acele fapte ce au însemnat o inimă pentru vecie… dar… fiecare sărut de noapte bună al stelelor din galaxia ce se învârte în capul meu, este o poezie a acelor cuvinte rămase nerostite… sentimentele sunt încă acolo, prinse în metafore despre curaj… chiar și atunci când nu mai am curaj să sper… și să lupt… pentru amândoi…

… doar ochii vorbesc… vrei să-i citești?…

Cu dragoste, Lilium

Scrisoare către suflet…


Uneori,  a scrie îmi vine natural, face parte din mine… alteori, este dificil, ca o greutate care îţi apasă pe suflet … ai impresia că ştii despre ce scrii, dar în secunda urmatoare este o aşa învălmăşeală în capul meu încât şi turnul Babel pare ordonat în comparaţiile cu gândurile şi stările mele… dar, cu toată nebunia sentimentelor şi a gândurilor care năvălesc peste mine, îmi dau seama că a scrie este o responsabilitate reală… pentru că acele cuvintele se încrustează adânc chiar şi pe această foaie de hârtie virtuală… şi o dată scrise s-a terminat… nu mai există nici o cale de întoarcere… Am prea multe lucruri ţinute în mine şi nu există nimeni căruia i le-aş putea spune… nimeni care să le înţeleagă aşa cum sunt, fără acea interpretare cu subînţeles… fără să emită supoziţii sau păreri… de aceea de multe ori vorbesc doar cu această foaie de hârtie, care se îndoaie sub greutatea cuvintelor… acelora nerostite şi nici măcar vreodată scrise… vorbesc cu tine şi doamne, cât aş vrea să înţelegi… dar nu, mai bine nu… gata cu pretenţiile nefondate… suflete,te-am chinuit prea mult… nici o boală nu se poate vindeca de la sine… nu pot cere ajutor de la tine… şi mai mult… nu este nimeni altcineva care m-ar putea ajuta să-mi uşurez durerea… dar…
Scrisoare catre suflet..Îmi lipseşti… mi-e dor şi nu ştiu să-ţi spun… nu reuşesc să-ţi spun că mi-e dor de tine acel care erai odinioară… mi-ai fost un prieten adevărat, care mi-ai spus adevărul în faţa… care m-a făcut să reflectez de multe ori, la mine… de asta mi-e dor mai mult… unde eşti, unde te-am pierdut?… între speranţă şi visare… De ce mi se pare că totul este plat şi mort?… am pierdut emoţia şi entuziasmul clipei?… am purtat poate prea mult timp o mască care să ascundă adevărul… dar, în cele din urmă ne-am amăgit amândoi… am uitat cum să mai fim prieteni… adevărul?… am senzaţia de multe ori că poate nu am fost niciodată…
Totul a început cu noi îndrăgostiţi… la început probabil iubeam ideea, doream să fim îndrăgostiţi… şi timpul a trecut… noi, suntem tot îndrăgostiţi… dar mult mai răzvrătiţi ca înainte… ceva s-a întâmplat, ceva a cedat… nu, nu iubirea… e altceva… ceva ce nu se poate defini… probabil,mă gândesc că suntem prea speriaţi… dar suntem cretini… iubirea nu sperie… ea creşte şi se intensifică… devine mai puternică… probabil, puterea ei ne sperie… să fiu sinceră, suntem doi analfabeţi… încă nu am înţeles şi nu ştim să citim iubirea… ea este o poveste doar… poveste pe care noi o scriem zi de zi… şi ne este indispensabilă în viaţă… nu trebuie să fugim speriaţi ca doi copilaşi care se ascund sub pat datorită unui zgomot puternic… nu trebuie să fim neglijenţi… Eu pot să nu fiu persoana iubită, astăzi… şi te pot lăsa să pleci… dar e falsă speranţa că ne va trece… şi că putem fi aroganţi cu destinul… destinul a dictat… dovada?… suntem noi… un pic mai tâmpiţi, dar la fel de îndragostiţi…
Singurul lucru care face acum să nu-mi fie bine este acela că, deşi amândoi ştim că inima celuilalt ne aparţine… ne torturăm… şi zău, nici unul dintre noi nu merităm… avem o datorie faţă de sufletul nostru, măcar pentru faptul că a sângerat de atâtea ori pentru noi… trebuie să deschidem ochii… pe care i-am ținut închişi pentru o lungă perioadă prea lungă de timp… trebuie să ne ascultăm inima şi să ne întrebăm… ce facem cu spaţiul din viaţa noastră, de ce nu îl umplem cu noi… totul e trecător şi totul moare…şi noi… câte puţin în fiecare zi… dacă destinul deja ne-a pregătit un drum împreună, de ce să căutăm o altă scurtătură?… întreabă-te doar atât… eşti gata să-mi spui la revedere?… pentru că eu nu sunt…
i loveCu dragoste, Lilium