Reflexii și reflecții… la 47 de ani!


Mulțumesc tuturor celor care m-au sunat sau mi-au trimis mesaje de felicitare pentru ziua când copacul vieții mele a împlinit 47 de ani!… și în special celor care n-au avut nevoie de invitație și au venit să fie aproape de mine… Frunze de nădejde ale copacului vieții mele care au rezistat împreună cu mine tuturor vicisitudinilor anotimpurilor care s-au precedat în toți acești ani de viețuire pe acest pământ… prieteni dragi, familie, oameni dragi, care au ales să mergem împreună pe drumurile vieții…

La vârsta de 47 de ani, pot spune cu certitudine că timpul nu se comprimă, nu se dilată, ci pare a fi invariabil, este partenerul nostru invizibil, un al doilea participant în tot ceea ce înseamnă viața noastră, un participant care ne poate deveni aliat de nădejde sau dușmanul cel mai redutabil…

Mai pot spune cu certitudine că există oameni în viața noastră care ne fac fericiți sau nefericiți doar pentru simplul motiv că ne-au întretăiat calea. Și, mai apoi… unii merg pe drum alături de noi pentru timp îndelungat, iar pe ceilalți doar îi întrezărim printre treptele vieții la un moment dat…

Voi face o analogie interesantă… cine mă cunoaște bine știe că am acest ”prost” obicei de a face analogii atipice… Voi asemăna viața cu un copac, iar oamenii întâlniți pe parcursul vieții, cei pe care acest timp invariabil de omniprezent îi aduce alături alături de noi… hai să îi numim familie sau prieteni pe acești oameni…. frunzele copacului, iar ele reprezintă unul dintre prietenii noștri sau un membru al familiei noastre…

Prima frunză care se naște este Mama și cea de-a doua este Tata… cei doi care ne arată ce este viața… apoi următoarele frunze ce vin sunt frații sau surorile, cei cu care împărțim spațiul nostru, astfel încât ei să poată înflori ca și noi… ne știm întreaga familie a frunzelor pe care o respectăm și căreia îi dorim tot binele…

Dar, soarta ne prezintă altor prieteni pe care nu i-am știut și cărora nu am știut că le vom fi traversat calea… iar la copacul vieții noastre se adaugă și mai multe frunze…

Cunoaștem oamenii potriviți… o să îi numesc aceii prieteni ai sufletului, a inimii… sunt sinceri, sunt adevărați, ei știu când nu suntem bine, știu ce ne face fericiți… ne fac să ne dorim să mergem cu încredere în viitorul cețos și necunoscut, fără să ne uităm înapoi cu regrete…

… uneori, unul dintre acești prieteni de suflet se instalează în inima noastră și apoi îl numim iubit… el ne luminează ochii, ne imprimă muzica pe buze și ne face să dansăm pe ritmul inimii…

… mai există și acei prieteni care ne ating viața întâmplător, razant… la o sărbătoare, pentru o zi sau o oră… ne pun zâmbetul pe față atâta timp cât suntem cu ei…

Ups, să nu uităm prietenii îndepărtați, cei care se află în vârful ramurilor și când apare suflul vântului îi rătăcesc mereu între o frunză și alta…

În toată această creștere a copacului, noi creăm timpul… îl lăsăm în viața noastră, și el ne conduce întotdeauna corect, spre visurile sau pe cărările pe care trebuie să ni le asumăm în viața asta. Frunzele mari și puternice  sunt oamenii potriviți, aceia care nu se vor pune în calea lucrurilor pe care le  dorim și care nu ne vor lăsa vântul să ne rătăcească calea… ei ne încurajează să încercăm mai mult, să visăm mai mult, să facem mai mult… nu ne impun limite de timp, nu ne limitează visele ci ne îndeamnă să urcăm cu ei munți și nu le pasă cât timp le va lua, își doresc doar să creștem împreună…

Timpul implacabil, va trece… anotimpurile se vor succede pentru că așa este scris în legea firii… inevitabil vom pierde câteva din frunzele noastre… altele se vor naște imediat după aceea, iar altele rămân timp îndelungat alături de noi, martori ai bucuriilor, necazurilor, reușitelor sau eșecurilor noastre…  
Dar, ceea ce ne face fericiți, chiar dacă unele frunze au căzut… este faptul că ele vor continua să trăiască cu noi, hrănindu-ne rădăcinile cu bucurie…  amintiri ale momentelor minunate când ne-au însoțit pe drumul vieții…

Acum, la cei 47 de ani, îmi doresc și vă doresc vouă, tuturor frunzelor copacului meu, pace dragoste noroc și prosperitate… astăzi și întotdeauna, pur și simplu pentru că fiecare persoană care a trecut sau trece prin viața mea este unică… și întotdeauna lasă puțin din el însuși și ia puțin din mine…

Au fost și vor fi și cei care iau multe, și care nu vor lasa nimic… dar așa e viața frunzelor… depinde cât de bine reziști vântului vieții care suflă fără nici o avertizare prealabilă…

Sper că așa cum alții au fost pentru mine frunzele mele puternice, de nădejde… așa să fi fost și eu pentru alții… de fapt aceasta este cea mai mare responsabilitate a vieții noastre și dovada clară că două suflete nu se întâlnesc din întâmplare… Viața nu este un basm, întotdeauna cu un început și un final fericit…  Viața începe și se termină în necunoscut… iar între început și final este copacul cu frunzele sale… dacă copacul – spiritul, nu moare… cu siguranță ne vom bucura și vom iubi fiecare etapă a vieții noastre…

Vă doresc o viață frumoasă așa cum mi-o doresc eu, să trăiți cu sinceritate, cu emoții, cu compasiune pentru suferință… și mai ales să trăiți cu speranță!

Cu dragoste, Aceeași EU

Reclame

Trăim virtual…


Am privit spre oameni
şi-am văzut durere
tristeţe in ochi
singurătate
şi neiubire.

Traim virtual..Trecem nepăsători
pe lângă vieţi încătuşate
de neputinţe
fără să avem tăria
de a le vorbi.
Ne izolăm într-o altă lume,
scriem pe bloguri despre tot şi toate
dăm sfaturi de credinţă
şi de trăire…
Avem N prieteni pe facebook,
am devenit dependenţi de like-urile lor
ca de mângâierile celor apropiaţi.
Comunicăm şi-i iubim
fără să-i fi văzut vreodată
le împărtăşim sentimentele,
ne îmbrăţişăm virtual
dar ne este din ce în ce mai greu
să dăm o îmbraţişare
adevărată,
celor de lângă noi.
Uneori,
cu un singur click
cineva te poate şterge
ca şi cum
n-ai fi existat vreodată.
Zi de zi în lumea reală,
cineva pleacă de lângă noi
mai sărac cu un zâmbet
o vorbă bună,de iubire.

Angelina Nadejde

P.S.
Provocare: Cine are nevoie de romantism în timpurile moderne, în era în care comunicarea virtuală, adică…rapiditatea tastării unui apel pe mobil, unui mesaj sau o scurtă discuţie pe internet, au înlocuit… micul dejun la pat, trandafirul la fiecare întâlnire sau lumânările la cina şi cutiile de bomboane ?…
Este oare o slăbiciune să fii romantic?…
Credeţi că felul în care alegem să ne trăim viaţa ar fi motivul pentru care romantismul uneori dispare din vieţile noastre?…
Cu dragoste, Lilium

Mulţumesc Luminiţa!

Vreau să fiu Eu acea Femeie…


Vreau să fiu acea femeie… femeia la care tu nu te poţi abţine să nu te gândeşti tot timpul…  singura femeie cu care ai vrea să vorbeşti… femeia despre care vrei să vorbesti cu prietenii tăi… femeia  care vrei să reprezinte familia voastră… Femeia la care ai visat să îmbătrâneşti lângă ea… Femeia care îţi aduce zâmbetul  pe faţă si care te face să râzi până la lacrimi… Femeia  lângă care te poţi simţi complet în siguranţă… Femeia pe care o vei iubi până la moarte şi ai face orice pentru ea… Vreau să fiu Eu acea Femeie…

Vreau sa fiu Eu acea Femeie..Cu dragoste, Lilium

Cel fără de păcat… să arunce cel dintâi piatra


Pe lumea asta sunt oameni copleşiţi de singurătate şi tristeţe… oameni pentru care iubirea, există doar la modul iluzoriu… motiv pentru care, a face rău celorlalţi a devenit pentru ei un mod de a-i face şi pe ceilalţi să se simtă la fel ca ei… oameni răi şi trişti fără nimic demn în viaţă lor… şi-apoi, inoculând tristeţea şi durerea lor în oamenii cei înconjoară, reuşesc să se simtă pe undeva împăcaţi cu situaţia lor mizeră…

Cel fara de pacat… sa arunce cel dintâi piatraDe ce unii oameni au un suflet plin de răutate, iar inima lor este condusă doar de ură? Cât de tulburate trebuie să fie minţile care cugetă făţarnic şi scornesc răutăţi… care numesc lumina, întuneric şi întunericul, lumină… care numesc dreptatea, nedreptate şi nedreptatea, dreptate… doar pentru a-şi satisface orgoliul şi vanitatea?…
Oare de ce omul nu mai ştie ce este ruşinea şi buna-cuviinţă?… l-au părăsit?… deşi face făgăduinţe prietenilor, le încalcă… ceea ce spune azi că, este adevăr… mâine se va adeveri ca fiind minciună… pe cine condamna şi blama ieri, astăzi îl susţine ca “prieten” şi aliat… ce să mai înţelegi?… Oare chiar trebuie să defăimezi, să bârfeşti şi să înşeli încrederea oamenilor care te  consideră prieten?…  Sfântul Nectarie spunea: “Clevetitorul ia cinstea omului, aşa cum ucigaşul îi ia viaţă… ambii sunt în aceeaşi măsură ucigaşi de oameni”… Şi este foarte adevărat!… Sufletul meu a fost ucis de “prieteni”… de oameni pe care i-am considerat aproape de sufletul meu… atunci când vorbeşte un străin, nu-l poţi condamna… dar, când un prieten te înjunghie pe la spate şi nici măcar nu înţelegi motivul pentru care o face… te doare sufletul atât de tare încât, mori…
Atunci când o persoană duce o viaţă nefericită simte nevoia ca într-un fel sau altul să pedepsească în jurul său… considerând că acele persoane cărora le face rău, îl vor înţelege mai bine dacă simt durerea pe care el o simte, sau… pur şi simplu le place să ponegrească şi  să pedepsească pe alţii pentru nefericirea şi eşecurile lor…  Toate durerile lor acumulate în timp, lovesc în ceilalţi… îi rănesc!… nu contează că un om i-a fost aproape şi l-a susţinut… loveşte doar pentru că prietenul lui are o viaţă şi încearcă să fie fericit… loveşte pentru că astfel consideră că atrage atenţia prin comportamentul lui rău şi meschin…
Noi,toţi, suntem suma acţiunilor noastre… dacă minţim şi ocărâm orice şi oricând doar pentru a ne satisface ego-ul, vom fi  dispreţuiţi … vom fi respinşi, nimeni nu ne va mai căuta prietenia… toţi cei care ne-au acordat încrederea şi prietenia lor se vor retrage, se vor îndepărta… şi, deşi vom trăi printre oameni, vom rămâne singuri… o viaţă petrecută în amărăciune, pentru că răutatea te poate hrăni doar cu necazuri… nimeni nu-şi va mai îndoi sufletul la necazul tău, nimeni nu te va mai ajuta… pentru că, atunci când faci să sufere oameni nevinovaţi, sau vinovaţi… doar că ţi-au fost prieteni şi alături la un moment dat, când ai avut nevoie… atunci când vei spune adevărul sau vei avea nevoie de ei… nimeni nu te va crede, nimeni nu îţi va mai întinde o mână… pentru că ei sunt morţi!… tu singur, ai ucis toate acele suflete care îţi erau aproape…
Omul este o FIINŢĂ alcătuită din calităţi, defecte, cu dezamăgirile şi cu fricile sale… Iubirea şi durerea, admiraţia şi invidia, sunt doar câteva din sentimentele care dictează acţiunile noastre… Oamenii din ziua de azi, devin pe zi ce trece mai răi… Jignesc şi rănesc tot ceea ce este viu şi intră în raza lor vizuală, exact când te aştepţi mai puţin… Dar, stau şi mă întreb… de ce oare atâta ură împotriva altora?… ce motivaţii şi ce frustrări îi macină?… poate neputinţa, invidia, gelozia?…
De multe ori, atunci când te simţi rănit de o astfel de persoană ai tendinţa de a-l urî… şi de a crede că te urăşte pe tine, provocându-ţi durere… dar, dacă stăm să judecăm dincolo de aparenţe vom constată că, având  resentimente ca el… nu facem altceva decât să fim la fel ca acela care ne răneşte şi ne murdăreşte… Cât de trist poate fi el de fapt!?…  un om cu o viaţă plină de frustrări… este doar un om nefericit, plin de durere şi… singur…
În final, mai spun doar atât…sper ca în viaţa lor, să vină un timp când viaţă şi timpul le vor scoate în cale un motiv pentru care să trăiască şi să iubească…OAMENII… fără nici un alt interes ascuns…
Cu dragoste, Lilium