Reflexii de sfârșit de an…


Nu am găsit alt titlu… cine mă cunoaște, știe că mereu mă ”lovește” reflexia… nu mă plâng, a fost un alt minunat al existenței mele, în care mai decât în alți ani ”am cernut sita” oamenilor care mă înconjurau… sau s-au cernut singuri… încă nu sunt sigură… Am iubit, am fost iubită… am iertat, am fost iertată… am dezamăgit, am fost dezamăgită… ce mai, lucruri și fapte care se întâmplă oricui… dar, nu pot sublinia faptul că natura umană a reușit să mă uimească și mai mult și să-mi ridice și mai multe întrebări…

lili-manea-1

cred că era timpul să o prezint pe Lilium tuturor 🙂

Oamenii sunt ciudați și diferiți… așa au fost și așa vor fi, cât va fi lumea și pământul… Nu vor exista niciodată două persoane la fel…

Mai întâi de orice, cred că trebui să nu uităm să-i mulțumim lui Dumnezeu, că pe lângă persoanele care au ieșit în drumul nostru doar pentru a ne frânge sufletul, au existat și oameni care au avut curajul și răbdarea să adune bucățile de suflet frânte bucată cu bucată și să ne facă iar întregi… și ne-au amintit cine suntem… și care este menirea noastră.

Dacă lumea ar fi dreaptă și lineară, noi despre ce am mai vorbi?!… poate, despre nimic…

Așa este datul… ca viața să ne scoată în față oameni care ne fac rău, ne mint… și nu ar fi o problemă că ne mint pe noi, chiar dacă prin minciună rănesc mai mult decât ar spune adevărul… adevărata problemă a lor e aceea că se rănesc pe ei înșiși…

Nu cred că cineva a fost lăsat pe fața pământului doar să facă rău… nu pot crede că există așa ceva, cred doar că unii oamenii doar  și-au rătăcit calea… au uitat scopul și menirea lor în viață… sau poate nu au avut curaj niciodată să-și fixeze un scop sau să-și caute menirea…

… e trist faptul că uneori stăm în preajma unor astfel de oameni și ne fac să suferim… le căutăm scuze… de ce?… simplu… pentru că ”tot omul e supus greșelii”… bănuiesc că a-ți rătăci calea fie chiar și pentru o clipă, e frustrant… dar, cred că dacă îți dorești suficient o poți regăsi… te poți întoarce pe drumul corect… da, eu vreau să cred că poate fi adevărat, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să gândesc astfel, am crezut și chiar am susținut cu tărie că se poate…

… din păcate foarte mulți dintre noi și-au pierdut calea pentru că s-au înglodat prea adânc în minciunile proprii… pentru că prin vorbe și prin fapte și-au murdărit sufletul altădată curat… l-au întinat… și-atunci sufletul lor nu mai poate să se înalțe… nu mai poate să se scuture de mizeria pe care i-au pus-o zi de zi în spate sărmanului suflet… cu fiecare strat pus peste, se diminuează și sensibilitatea inimii, și aceasta nu mai simte nimic… și se comportă precum mizeria ce l-a acoperit…

Noi suntem suflet, spirit… nu forma fizică care este doar învelișul… unii sunt mai frumoși, alții mai urâței, unii mai senzuali, alții mai hâzi, mai neplăcuți ochiului, etc… dar, totul este doar un înveliș… ce, nu vi s-a întâmplat să întâlniți o persoană cu un aspect neplăcut și totuși, vorbind, nu puteți să vă mai dezlipiți de aceasta?!… și totul datorită spiritului, sufletului, cel care învinge întotdeauna… de aceea trebuie să judecăm oamenii după suflet, nu după aspectul exterior… dar, pentru asta trebuie răbdare și… cine mai are în zilele noastre răbdare ca să vadă sufletul?… foarte puțini… toți am devenit superficiali în gândire, în viața de zi cu zi… în viața noastră… ne gândim doar cum să arătăm bine, cum ”să dăm” în fața unora sau altora, ce părere are unul sau altul despre hainele, pantofii, coafura sau machiajul nostru… și pentru părerea altora ne călcăm sufletul în picioare… îl uităm… de ce???!!!… pentru 5 secunde de faimă, pentru a fi văzut cu nu știu care femeie sau nu știu care bărbat, sau în preajma nu știu căror persoane lipsite de substanță, dar ”poleite” frumos la suprafață… ne călcăm sufletul pentru o ”poleială”, pentru oameni care nu au nimic altceva decât superficialitate, afișată cu nonșalanță… nu-i condamn pe cei care vor să fie cu acest gen de persoane, de acord… dar, îi las pe ei în preajma ”poleiților”, îi las să de-a din coate să ajungă în prima linie… poate că eu sunt o ”neadaptată” în opinia multora, dar îmi doresc din suflet să rămân așa… vreau să văd în oameni sufletul, spiritul frumos, nu poleiala de suprafață… pentru că am răbdare, am o răbdare de oțel, care scoate din nervi… și datorită căreia foarte mulți mă cred ori nebună, ori proastă… depinde de împrejurarea care îi convine mai bine…

… sunt oameni care și-ar vinde și sufletul, și-ar tăia o mână sau un picior, doar ca să intre și să facă parte din viețile noastre… dar, care, până la urmă sfârșesc prin a călca în picioare și a umple de mizerie acel om pe care l-a dorit, în preajma căruia și-a dorit să fie… de ce se întâmplă asta?… nu știu, este una dintre întrebările cărora încă le caut răspunsul… aș putea crede că ”vina” aparține naturii umane, dar mă răzgândesc pentru că alte gânduri mă preocupă… oare noi ce suntem, nu suntem oameni, nu suntem umani, știm doar să distrugem?… oare omului îi face mai multă plăcere să distrugă decât să construiască?… de ce ai vrea să faci parte din viața cuiva dacă sufletul lui nu te interesează?… este doar poleiala, este doar dorința de a fi asociat cu acel cineva?… da, poate fi un interesant mod de a privi lucrurile și de a trăi… dar asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să fie așa…

Lilium... parfumul letal al dragostei eterne… a distruge un suflet și a nu fi capabil (dacă tot ai distrus pe altul) să-ți salvezi măcar sufletul tău, înseamnă că ești o ființa mică, măruntă și nesemnificativă, care își merită soarta ingrată de a nu cunoaște frumusețea sufletului și mărinimia acestuia… înseamnă că ești un gândac mic pe care nu-l vede nimeni și care pentru a se face văzut, ”băgat în seamă”, face rău pentru a se remarca… cel puțin așa crede el… își dorește aprecierea celorlalți poleiți, care oricum nu dau ”2 bani” pe sufletul lui, și pentru asta plătește prețul… calcă în picioare sufletul în viața căruia și-a dorit să fie, uită că este om și a iubit… omul… nu poleiala… sau cine naibilui mai știe ce e în capul său…

… faptele astea la rândul lor, nasc alte întrebări… cine mai suntem? Ce naiba am ajuns? Unde vrem să ajungem?…

… atât de multe circumstanțe atenuante găsesc tuturor, încât de foarte multe ori mă întreb dacă am limite… nu știu, pot spune doar că nu sunt nici nebună și nici proastă, sunt doar un om care acordă prezumția de nevinovăție și bunătate, celuilalt om… dacă spiritul curat mai dăinuie în celălalt, atunci energia mea pozitivă sunt sigură că îl va face să-și regăsească calea, dar… dacă sufletul său a fost prea apăsat de mizerii și urâciuni de prea mulți ani, nenumărați… din păcate acel om va trăda și îi va face să sufere pe toți cei care-i întâlnește în calea sa… îți ia ceva timp ca să-ți revii după o astfel de experiență, dar mergi mai departe pentru că ești mai puternic decât mizeriile din jur, decât părerile preconcepute… trebuie ca sufletul tău să învingă întotdeauna și chiar dacă uneori nu suntem pricepuți la cuvinte, privirea spune cine suntem… asta doar dacă avem norocul ”să dăm” peste oameni care știu să citească sufletul altor oameni…

… vedeți voi, la început toți erau analfabeți… cum se recunoșteau cei mai buni?… foarte simplu, prin privire… oamenii se priveau în ochi și simțeau… simțurile, instinctele, țineau locul educației erudite prin carte… oamenii nu aveau carte, aveau doar inima deschisă și simțurile ascuțite… din păcate, azi, cu atâtea cărți care ne explică tot ce mișcă în universul acesta, cărți de dezvoltate personală(sic! pretențios, nu?!), am uitat să ne folosim instinctele care doar ele sunt adevărate… am uitat ce înseamnă Omenia, am uitat ce înseamnă Bunătatea, am uitat ce înseamnă Iertarea… am uitat ce înseamnă de fapt să fim Oameni…

Dar, în ciuda a tot și a toate… pentru 2017 mi-am propus ca țelul meu principal să fie îndeplinirea tuturor visurilor mele… fie ele cât de inimaginabile… încă nu mi-am pierdut instinctele și asta îmi dă dreptul să sper că totul va fi posibil, atâta timp cât îmi las fantezia să alerge liberă, neîngrădită… chiar dacă oamenii pe care i-am lăsat să intre în sufletul meu mă îndeamnă să-mi ucid visurile… să nu mai cred în ele… îmi cer scuze, chiar dacă nu trebuie (o fac din educație) , dar nu pot… nu pot renunța la iubire, la vise, la mine… voi merge mai departe cu capul sus, mândră de visele și de fanteziile mele pe care întotdeauna, pas cu pas, le-am făcut să devină realitatea vieții mele…

… iert, iubesc și îmi las sufletul să decidă mereu… așa cum am făcut o viață… nimeni și nimic nu poate sta în calea înfăptuirii destinului meu… a vieții mele, al cărui actor principal sunt EU… fără poleială, fără superficialitate… doar Eu, așa cum sunt… o visătoare îndrăgostită de viață și de oameni… și care o să spună în fiecare zi: Azi este ziua mea norocoasă!

lucky-dayE dificil… aș mai avea de spus alte un milion de lucruri, dar fiind doar un moment de reflexie de sfârșit de an, am să mă opresc aici… voi, gândiți-vă, ce vreți?… ca oamenii să vă vadă adevăratul spirit sau să admire poleiala superficială cu care v-ați acoperit și v-ați înconjurat?

Un an nou fericit și plin de iubire!

Cu dragoste, Liliana Manea

wishing-you-happy-2017P.S. Să nu uitați să vă ascultați sufletul, doar el vă dă aripi și vă ajută să fiți mai buni!

Lilium

Invitație la Meditație… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…


Încep această postare printr-o întrebare retorică… pentru mine… deși, sunt convinsă că mulți dintre voi și-au pus-o până acum de cel puțin o dată… Oare de ce nu realizăm la momentul oportun că lucrurile se schimbă… și că inclusiv noi ne schimbăm în timp… și că tot ce avem de făcut este ca într-o anume zi, să ne schimbăm modul de a-i vedea, de a-i privi cu ochi ”noi”, pe oamenii pe care îi iubim???…

În ceea ce mă privește, în viața asta, cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc și să-i cunosc, sunt cei care au cunoscut înfrângerea… au cunoscut suferința… au cunoscut lupta cu ei înșiși și cu viața de multe ori prea nedreaptă… cei care au știut ce înseamnă să pierzi și au știut să piardă cu demnitate… oameni care au reușit să-și găsească drumul de acolo, din adâncurile cele mai întunecate ale ființei umane…. Aceste persoane au o apreciere, o sensibilitate și o înțelegere a vieții extraordinară… abisurile în care au fost aruncați de soartă nu i-au înrăit, nu le-au înnegrit sufletul… ci le-a umplut cu compasiune, blândețe, înțelegere și de o iubire profundă, curată… pentru ceilalți… aceștia sunt oamenii frumoși, care au reînviat din propria cenușă… și care nu trăiesc doar că se întâmplă…

Invitatie la Meditatie..Ar trebuie să ne lăsăm să fim iubiți de oamenii care într-adevăr ne iubesc… de oamenii care contează cu adevarat… parcă prea mult din timpul petrecut în viața asta, suntem orbiți de propriile noastre preocupări inutile, de oameni care nici măcar nu contează și… uităm de oamenii frumoși… uităm să ne iubim și să iubim… uităm să privim mai des spre familie, la adevăratele noastre nevoi… uităm să ne acordăm timpul necesar pentru a răsufla și a ne re-descoperi, să ne calmăm… să căutăm susținere în societate și prieteni… uităm că trebuie să încercăm constant să ne eliberăm mintea și să avem încredere în visele noastre…

… mă gândesc… că poate este timpul să punem capăt unor situații… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…

Câteodată, parcă simt prea mult… parcă sentimentele întregii lumi vor să-și găsească loc în inima mea… asta simt și asta e ceea ce mi se întâmplă și adeseori îmi vin în minte o mie de întrebări întrebătoare pe care le aștern aici, gândindu-mă că poate, cineva are un răspuns… 

Credeți că sufletul omului are vreo limită pentru ceea ce simte, că uneori poate simți mai mult decât ar putea îndura?… sau… credeți că este posibil ca sentimentele să te conducă pe căi greșite?… oare limitele sufletului se potrivesc cu limitele noastre fizice?…  nu știu… eu sunt doar eu și nu pot percepe diferența dintre interior și exterior… să fie asta mai rău?…

scariDe multe ori, privind în jurul meu, mă întreb dacă toată lumea crede că e mai rău pentru el dacă simte… probabil, așa o fi… cine sunt eu să contrazic pe cineva… îmi pot exprima doar dezamăgirea când văd că oamenii nu înțeleg… de fapt, este mai rău când nu simți, când îți reprimi sentimentele, dorințele și visele… 

Știu… uneori nu-i putem vedea cu ochi ”noi”, în deplinătatea frumuseții lor, pe oamenii pe care-i iubim… știu, poate suntem prea prinși în propriile noastre griji… sau poate, alteori, ne simțim prea comozi în aroganța preocupării cu lucruri inutile și nu mai suntem capabili să apreciem pe deplin ce înseamnă confortul sufletului nostru… Oricum, oricât de ocupați, preocupați sau aroganți am fi, putem să găsim o fărâmă de timp pentru a-i face  să zâmbească pe cei pe care-i iubim… eu asta fac, și nu este greu!… de aceea, nu înțeleg de ce oamenii nu mai sunt capabili să zâmbească… de ce nimeni nu mai dăruiește un zâmbet netrucat… oare,ce costă?… oare, oamenii chiar sunt în pragul disperării?…

Nu știu câtă logică veți găsi în aceste rânduri… tu, reflectă asupra lor și încearcă!… încă mai ai timp să îți reașezi valorile și să o iei de la capăt!!!… și cu siguranță vei avea o călătorie minunată prin viață!… Iubind!

Cu dragoste, Lilium

Paște Fericit!


Prin învierea lui Hristos, se trezește din moarte sau din apatie puterea sufletului care a trecut prin iad. El păstrează rănile , dar nu ca o sursă de durere ci ca pe o sursă de renaștere a iubirii, a bunătății și a omeniei, o dovadă a botezului sufletului în Duhul Sfânt și prin Lumina Învierii pe care o regăsim şi în sufletele noastre. Hristos a Înviat!

paste25Cu dragoste, Lilium

Gânduri, Dorințe pentru 2015…


Timpul este gratuit, dar este nepreţuit… Nu-i sunt stăpână, dar îl pot folosi… Nu-l pot ţine pe loc, dar îl pot face să lucreze în favoarea mea… pentru că o dată ce l-am pierdut… nu-l mai pot recupera… este ireversibil și plin de surprize…

2015Dacă nu voi deveni un maestru al timpului meu… voi deveni un sclav inconştient al celor care și l-au stăpânit pe al lor…

TIMPUL… dacă nu ar exista… dar, sunt momentele în care-l simți și-l descoperi că există… Valoarea oricărui alt lucru dispare… de aceea, pe primul loc în lista dorințelor, gândurilor mele pentru Noul An este TIMPUL…

albNu mai irosiți timp prețios pentru jocuri stupide… poate că a venit momentul în care trebuie să fii TU, așa cum ești cu adevărat!

  • Să am grijă cum îmi dozez timpul… să îmi păstrez cea mai mare porție doar pentru mine
  • Să las Bunătatea să domnească în viața mea…
  • Să îmi schimb anumite obiceiuri… și să îmi creez altele noi…
  • Să mă focusez doar pe lucrurile pozitive…
  • Să-mi încep fiecare zi cu scopuri bine definite…
  • Să găsesc și să văd doar partea bună a celorlalți…
  • Să devin cea mai bună versiune a mea de până acum…
  • Să nu încetez să cred că totul este Posibil…
  • Și… cel mai important… Să nu încetez să cred în Dragoste… și în Oamenii dragi care mă înconjoară!

candels1Cu dragoste, Lilium

Crede şi iubeşte…


În viaţă, vei realiza că fiecare om pe care îl vei întâlni pe parcurs are un rol… Unii te vor testa, unii te vor folosi tu, unii te vor iubi şi unii te vor învăţa câte ceva… Dar, cei care sunt cu adevărat importanţi sunt cei care scot din tine tot ce ai mai bun… din păcate, sunt oameni rari… persoane minunate şi uimitoare…  care îţi reamintesc mereu pentru ce merită să lupţi…

Crede si iubeste..De aceea, dacă crezi cu adevărat în ceva sau în cineva este foarte important să nu uiţi ceea ce a spus Ghandi… ” A crede în ceva şi nu-l trăi, este necinstit”… faţă de tine, aş completa eu… Aşa că… dragii mei mare atenţie la rolurile pe care le au ceilalţi în viaţa voastră… fii un luptător, dar iubeşte oamenii care îţi stau alături… dă şi primeşte tot cu plăcere, bucură-te!… doar atât…

Cu dragoste, Lilium

Încrederea…


Era odată o fetiţă, un pic prea înaltă pentru vârsta ei… drăguţă… care avea întotdeauna un zâmbet luminos chiar şi în momentele cele mai întunecate… care nu plângea niciodată în public şi căreia îi era frică să facă alegeri… constantă în spiritul ei vesel, optimist  şi întotdeauna cu nevoia de cineva care să o facă să nu mai gândească la ale ei… îi plăcea să cunoască oamenii, numai că… la scurt timp, realiza că pur şi simplu fusese greşit să îi cunoască… şi să le acorde încrederea ei…
Încrederea.În fiecare dimineaţă când se trezea avea multe speranţe, dar în loc de visele frumoase… găsea doar lacrimi… steaua ei părea a fi  întotdeauna deasupra unui abis… şi mereu gândea că este la un pas să cadă… şi ea încă nu învăţase să zboare… deci, trebuia să străbată la pas o cale lungă şi anevoioasă… ca să creadă din nou în oameni…
E un drum lung, plin de suişuri şi coborâşuri… şi mai mult,  mergi pe acest drum şi  îţi dai seama că se suceşte şi se transformă… e nevoie de timp îndelungat să-l străbaţi şi de a găsi pe cineva care să meargă alături de tine… să fii strâns unul de celălalt şi să înfruntaţi obstacole pe care le întâlneşti pe drum…
Şi acea fetiţă a crescut… a devenit  o doamnă care n-a încetat să creadă şi să zâmbească chiar dacă ploaia lacrimilor îi scaldă obrazul… să meargă înainte pe drumul hărăzit ei şi încă nu şi-a pierdut speranţa… trăind intens fiecare pas al destinului…
…tu, eşti gata pentru echilibristica destinului?… dă-i drumul, porneşte la plimbare!…
Cu dragoste, Lilium