Salturi în abis…


Momente de scută durată sau de lungă durată… dar, întotdeauna, cele mai crude sunt momentele în care gândul ucide cu viteza fulgerului… şi în acele fracţiuni de clipe ai prefera ca acea iubire să nu se născut niciodată… iluzionându-te cu gândul că astfel nu ai mai suferi…
Nu poţi suporta acele momente pentru că simţi cum tot organismul se întoarce cu susul în jos… se revoltă… durere ascuţită în stomac, aşteptări, temeri, amintiri… durere… nu le poţi suporta pentru că simţi… că el, parcă trăieşte în stomacul tău, că îţi pulsează în vene…  şi ai senzaţia că tot ceea ce bei sau mămânci pare că guşti cu limba celuilalt… în timp ce ai vrea să te infiltrezi în pielea sa, făcându-l să simtă cu gustul tău, cu limba ta… Nu poţi suporta să ştii că atunci când vorbeşte, mănâncă, doarme… când zâmbeşte sau plânge… nu o face cu tine… pentru că aceste momente tu le consideri unice, irepetabile, magice, captivante, personale şi emoţionante… care trebuiesc  împărtăşite cu cel drag…
Salturi în abis..Poate… că eşti rea, nebună şi mai presus de toate egoistă , atunci când gândeşti şi îi spui toate aceste lucruri… dar, ţinându-le în tine îţi pot face chiar mai rău… un rău care doare aşa de tare încât l-ai striga lumii întregi, dar pe care deseori trebuie să-l ascunzi… ca acum, în acest moment… când nu mai ai putere să-ţi reţii lacrimile care-ţi inundă ochii… lacrimi ce încearcă cu disperare să liniştească un suflet ars de dureri… Îţi pare rău… pentru că nu eşti aşa de puternică cum crede el… aşa cum a dorit întotdeauna să te vadă şi cum… poate cum ai vrut mereu să creadă lumea pentru a-ţi ascunde slăbiciunile, fragilitatea… dificultate ta de a comunica altora dorinţele tale adevărate…
Nu eşti sigură că vei  putea să ştii să-l faci să înţeleagă cu ce te confrunţi, ce sentimente îţi trezesc relaţia voastră… ceea ce îţi transmite toată această situaţie… pentru că, probabil, nu înţelegi nici chiar tu şi totul devine parcă şi mai dificil… Singurul lucru care nu ţi-a dat vreodată îndoieli, care nu a oscilat nicidată, care a fost întotdeauna prezent şi constant şi care într-adevăr, a crescut mai mult în fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare minut, fiecare secundă este… certitudinea iubirii infinite pe care ai simţit-o mereu… pentru el…  acea iubire necondiţionată şi inexplicabilă  de care numai ai auzit în trecut… dar, care ai crezut că de fapt nu poate exista… şi acum… o simţi… ca pe o magie albă, ca pe o magie neagră… emoţii nenumărate şi salturi în gol… în întuneric… cum să le opreşti?…  dar, oare vrei să le opreşti?… nu cred… nu cred că vrei să uiţi…  nu cred că vrei să uiţi iubirea care altădată ţi-a dat viaţă…
…în termeni simpli… este o dragoste care va dura întreaga ta existenţă… şi care, te va înalţa la ceruri… sau te va prăbuşi  în cel mai profund abis… dar, tot ea va fi aceea care te va resuscita într-o zi… şoptindu-ţi în suflet… te iubesc, eşti a mea!…

Cu dragoste, Lilium

Reclame

Nevoi şi… dureri


Ai fost simţit vreodată durerea psihică… poate fi asta un lucru normal?… nu cred!… zic!… să te lupţi cu acceptarea şi aşteptarea acestei dureri… care te macină… este greu de explicat… pentru că cea mai mare parte a acestui lucru este de a accepta ceea ce doreşti şi ai nevoie… cu adevărat… 
ochiiDoar pentru că ceva nu pare normal nu înseamnă că este greşit… există o mulţime de lucruri, trăiri, sentimente, care au o latura masochistă şi pentru ele ai nevoie de forţă psihică şi… durere…  Pentru unii, este vorba despre durerea în sine… pentru alţii, este mai mult despre supunerea la durerea şi acceptarea ei, care arată dorinţa ta de a rezista… Şi, uneori, parcă totul este deasupra oricărui alt lucru…  Atâta timp cât nu ştii cu siguranţă ceea ce vrei, ea va reveni… şi mai puternică… este acolo când tu nu mai doreşti nimic… şi doar aştepţi…fiecare avem nevoi diferite, şi bineînţeles dorinţe şi nelinişti diferite…
Dar, cu siguranţă nu suntem singuri… sau poate că da…
Cu dragoste, Lilium

P.S. cred că sunt doar puţin derutată…

Temeri…


„Mă aflu într-o vâltoare care mă stânjeneşte… m-am pomenit în viaţă fără încuviinţarea mea… trebuie să plec din ea şi asta mă face nenorocită… Şi cum voi pleca?… Pe unde?… Pe care poartă?… Când?… şi în ce stare?… Voi suferi oare mii de chinuri, murind în deznădejde?… Voi avea o congestie la creier?… Voi muri într-un accident?… Oare singurul meu simţământ fi-va frica?… Ce pot nădăjdui?… Voi ajunge în Rai?… Voi merge în Iad?”

Temeri..

Timpul s-a oprit…


Ochii ei continuă să urmărească… fiecare pas greşit, fiecare silabă… ca şi cum el ar fi umblat în apus de soare… cu nu mai mult decât mândria lui şi câteva cuvinte alese… ea nu l-a urmat… de ce ar face-o?…

Timpul s-a oprit..El i-a luat deja  sufletul şi… a dus-o de-a lungul abisului… tulburărilor lui… şi obiceiurilor care îi umpleau ziua… Timpul s-a oprit acum… eternitatea a pariat departe de proiecţiile viitorului, de iluzii, şi de murmure agonizânde… ale tuturor motivelor pentru care ea ar fi trebuit să ţină pasul… cu el…
Cu dragoste, Lilium

Neliniştea…


Ori de câte ori te văd, te simt… parcă pământul îmi fuge de sub picioare… şi căldura ta îmi frige pielea… atât de rece, atât de albă şi parcă fără de viaţă… fără tine… gândurile mele fug către tine, în fiecare minut, în fiecare oră, în fiecare zi… te caut în fantezia mea, păstrând totodată în viaţă amintirile noastre … pentru acest motiv, într-o zi foarte ploioasă si rece, răsfăţat la căldură sub o pătură de lână… mă cufund în lumea mea, lăsând departe plictiseala pe care mă învăluie, închid ochii şi… paf… mă scufund în oceane bogate în vegetaţie şi faună marină…

neliniste..Apa e caldă şi cristalină înfiorându-mi  pielea cu  atingerea sa… ne ţinem de mână, tu şi eu… traversăm curenţii reci şi calzi de apă, lăsându-i să ducă cu ea relaţia noastră… portocaliul soarelui de prânz care se aprinde chiar şi în aceste grote de la marginea abisului… trist şi melancolic… din greşeală, ajung  exact într-una din acele găuri infernale pline de pericole şi minciuni…  Înnot, încerc să scap de acea moarte… dar, ceva mă opreşte, mă trage spre fundul nemărginit  al abisului…
Ca un captiv, mă aflu în întuneric complet…  speriat încerc de a mă elibera de acea creatură a  întunericului care mă învăluie… mă agit continuu… fără oprire, dreapta, stânga, dar nu pot face nimic … Şi apoi văd o văd… este iute şi elegantă  ca o nimfă argintată… nu-i poţi ignora frumuseţea în mijlocul întunericului total… şi acest argintiu îmi aprinde în ochi o nouă speranţă şi pentru o singură clipă uit ce este sub mine… mi-a eliberat picioarele delicat… şi a dispărut, cumva, înapoi în abis…
Ea… a răsărit precum soarele care ne încălzeşte sufletele după o furtună nimicitoare… Ea… suspendată între fantezie şi realitate… a fugit din adâncul oceanului plin de secrete pentru a renaşte în acele grote pline de înşelăciune… putea pleca, lăsându-mă singur, în nebunia totală… în agonia mea de a o poseda… o dorinţă intensă…  interzisă… care se afundă într-un vortex de emoţii din care nu vreau să mai ies…
Cu dragoste, Lilium