În grădina mea secretă…


Când am nevoie de mine și vreau să mă răsfăț cu frumos… îmi compar mintea cu o grădină secretă, ce are o poartă cu o încuietoare mare și veche de fier…  iar cheia ei o țin legată cu un lanț de argint în jurul gâtului… Ori de câte ori îmi place să fiu doar cu mine, pot intra în grădină în vârful picioarelor și să închid poarta în spatele meu… încet, încet… având astfel răgazul necesar să-mi petrec timpul singură, nestingherită de gândurile altora…

gradina-mea-secretaGrădina mea pare liniștită la suprafață, ca orice grădină de altfel… la început… Sunt trandafiri, bujori, lalele și crini înfloriți în colțuri, sunt bulbi care împing pământul croindu-și drumul spre viață, albine ce zumzăie alene din floare în floare… și o briză ușoară ce răspândește parfumul lucrurilor minunate care îmi trec prin minte… dar, dedesubt există viermi, și există păianjeni ce țes straturi subțiri de la o frunză la alta pentru a prinde în plasă fluturii sufletului mici, creduli de felul lor…

Dar, dacă te uiți din nou, un pic mai aproape acum, vei vedea că ici, colo, există un pic de mană pe frunze…  de la auto-neglijare… o parte din sol este întunecat, argilos și bogat și plin de viață, iar o parte din el este din bulgări… mari… și trebuie lucrat  cu o lopată, o greblă… sunt frunze moarte pe sol, de la crini… nu au fost udați…

Grădina din mintea mea uneori este bine și plină de viață, dar alteori nu… Chiar acum, cheia se răsucește în broască greu, iar priveliștea ce-mi întâmpină ochii… mă face să plâng un pic de disperare și de spaimă… am simțit că mi-e frig, m-am simțit singură…  briza grădinii mele se transformase într-un vânt rece… vânt care mă face să țin capul în jos, cu ochii în lacrimi… zilele au trecut una după alta, mult prea greu… tu nu ai mai fost aici și eu… nu am avut curaj să mai deschid poarta …

… vântul a suflat până la apusul soarelui meu… urletul se oprise, frunzele au renunțat la gemete și la dansul lor frenetic ce le purta către moarte… ceva a fost diferit față de altă dată… am privit în sus, așteptându-mă să vad un stol de corbi ce planează deasupra capului, îmbrăcați în negru… strigând și umbrind amintirile noastre… dar, memoria mea perfectă a revenit… și vântul înghețat s-a transformat  în genul de vânt care spune că… lucrurile sunt pe cale să se schimbe… și aduce cu el promisiunea de ceva nou, o adiere care se joacă cu părul meu și mă face să râd… și gheața ce–mi răpise amintirile se topește, iar briza aduce cu sine parfumul lor minunat și suav… și mă topește…

flori3Am fost plecată… și revenind grădina mi-a arătat ce am părăsit… ce vrei, asta se întâmplă atunci când pleci departe de tine, dar totodată este frumusețea unei călătorii temerare, nu-i așa?… amintirile și lucrurile frumoase ne fac să ne deschidem din nou la lucrurile care sunt potrivite pentru noi și care au nevoie de toată atenția noastră… Așa că, am pus mâna și am săpat niște crini de toamnă imenși, cu frunzele lor verzi gigante și minunate încă, dar… care umbresc minuscula și fragila lăcrimioară, ce luptă să crească sub ele… și-n plus, mai mut niște pietre pentru a face o graniță mai puternică menită să mă apere… de gânduri negre și amăgitoare…

Mintea mea are nevoie de-o frontieră, de-o limită mai bună… poate că voi construi și un gard mic și am să-l vopsesc cu alb… poate că voi planta și un rând de hortensie, să înflorească toate alb și albastru în umbra dimineții… poate că îmi voi da jos pantofii și voi umbla cu picioarele goale prin noroi… nu știu….

Știu doar că voi rămâne aici până voi simți că magia vine la mine din nou, ca o molie mică și albă la lumina lunii…. Apoi, voi lua un pumn de petale roze, galbene, albe, roșii și albastre… și le sufla peste gard, spre Tine…  

… și sper că le vei simți cazând peste tine… ușor, ușor… și vei ști că există magie, și că ea te așteaptă în grădina ta și-a mea…

Am vrut să-ți spun despre toate astea… și, aș vrea să alerg la tine și să mă arunc în brațele tale, și să-ți șoptesc că vântul s-a schimbat în grădina mea… 

Cu dragoste, Lilium

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Totul sau nimic…


Nimănui nu îi plac jumătățile de măsură, nimeni nu vrea să primească dragoste în doze bine stabilite, ca și cum ar fi bolnav și are nevoie de cure… inima noastră nu funcționează după niște algoritmi bine stabiliți de vreun programator genial… 

Închide ochii și respiră adânc… ascultă-ți sentimentele și gândurile inimii… și încearcă să fii atent la ceea ce ele îți povestesc… trăiește și să vibrează odată cu ele… dar fără cuvinte…

… nu fi laș!… dacă iubești, iubește din tot sufletul…  oricând și oriunde lasă-te condus doar la glasul inimii.

totul sau nimic

Cu dragoste, Lilium

Carnavalul de zi cu zi…


Sunt momente când simți că tăcerea te înconjoară și te apasă, în timp ce în mintea ta o mie de gânduri se ciocnesc, se întâlnesc… se ucid…  se îndepărtează, se suprapun… dar, dacă cineva te întreabă în acel moment la ce te gândești… oare de ce răspunzi „la nimic!” ?!!!…

Carnavalul de zi cu zi…Pentru că se nasc furtuni în noi, pentru că fiecare în parte trebuie să luptăm împotriva greutăților vieții… dar, există furtuni pe care le purtăm în noi și nu le putem învinge… sunt acelea care se creează din faptul că de multe ori știm că suntem falși, că nu suntem ceea ce vrem să demonstrăm altora… și cine nu va învăța că într-un final, trebuie să spună adevărul, va rămâne veșnic prizonierul furtunii din el…

Poate pentru că toți cer să fii sincer, dar de fapt sunt foarte puțini aceia care sunt capabili să suporte adevărul?… mai ales atunci când răspunsul nu seamănă cu ceea ce vor să audă… Nu asculta cuvintele pentru că ele înșală…. Nu te lăsa sedus de o privire pentru că poate fi doar o iluzie… privește cu atenție la modul în care te tratează persoana care pretinde că te iubește… ăsta e singurul adevăr care contează… De aceea, poate, mie îmi place să-mi ascult tăcerea… ea spune adevărul… nu sunt precum acele minciuni purtate de măști…

Măști, măști, măști… oriunde privești vezi doar măști… Nu, nu este carnaval…  este doar viața de zi cu zi… măști de paradă care ascund nenorociri acolo unde tu crezi că vezi prieteni…  ascund cicatrici acolo unde tu vezi zâmbete… sau prefăcătorie ascunsă acolo unde te-ai gândit că găsești sinceritate și căldură sufletească… Da, oamenii sunt adevărați maeștri, capabili să se ascundă foarte bine în spatele măștilor… dar vor face asta doar pentru o perioadă, pentru că mai devreme sau mai târziu îți vor arăta cine sunt ei cu adevărat…

mascaAmintiți-vă mereu un singur lucru… dați-vă jos masca atunci când sunteți voi cu voi… desigur, îi puteți minți pe alții, dar… atunci când te privești în oglindă, ea va reflecta realitatea… nu masca… a te minți pe tine, a-ți minți propria inimă este ca și cum ai purta niște haine prea mici și incomode pentru sufletul tău… este un chin tăcut și continuu… dezbracă-le, fii liber!… fii conștient de faptele tale…

Îmi plac persoanele adevărate, acelea care emană parfumul sincerității… măștile, îmi provoacă doar silă… și indiferent cât de mult ar vrea să se parfumeze cu acel parfum al bunătății, mirosul de fals se simte oricum… chiar dacă unii sunt buni la minciuni și aparent, reușesc să ne convingă că victimele ar fi chiar ei…

Nu spun că eu eman chiar un miros plăcut… dar, știu că am o inimă care miroase bine, a iubire… și cu siguranță nu las în urma mea o dâră de parfum dezagreabil, ca semn al trecerii mele prin viața cuiva… dacă m-ați întreba ce înseamnă falsitatea, v-aș răspunde că este om apropiat sufletului care zâmbește… în timp ce minciunile lui te omoară…

Dar, de fapt… nici unul din noi nu purtăm vreo vină… împroșcăm în jurul nostru adevăr și minciună, în încercarea de a explica ceea ce nu putem înțelege… precum o dragoste de neatins, îndepărtați și totuși atât de aproape… nu este vina nimănui… suntem ca niște lumi paralele, distante… de neatins… întrebarea care rămâne e doar una…

Noi purtăm masca sau… masca ne poartă pe noi?!!!

Cu dragoste, Lilium

Și povestea merge mai departe…


Uneori, dorinţa este acelaşi lucru cu nevoia… şi, uneori, este ceva mai adânc… ceva care şopteşte, ceva care se sprijină de tine… ca un iubit în dans… ca un copil adormit pe umăr, ca secretul  unui prieten… o  vei purta întotdeauna , ca pe un inel sau ca pe un piercing al memoriei ce va purta dorința peste tot și toate…

Ne dorim, avem nevoie… dar, primim întotdeauna ceea ce dăruim… și trebuie să înțelegem că în viață nu există vinovați… și chiar un eșec sau o nenorocire nu este un capăt de țară… trebuie doar să ne scuturăm colbul de pe hainele sufletului și să mergem înainte… pentru că povestea noastră de viață este în desfăşurare…

Si povestea merge mai departe.Poveștile….cui nu-i plac?… dar, nu toate au happy-end și nu peste tot curge lapte și miere… corect?…  posibil că facem multe greșeli și nu mai putem păstra o relație frumoasă ”până la adânci bătrâneți”, pentru că nu mai avem povești din care să învățăm cum să ne purtam… Poate că sensul lucrurilor se denaturează și devine ”ciudat”, dar asta nu înseamnă că acele lucruri sunt mai puțin adevărate… pentru noi toţi…și asta pentru că, poate, multe dintre poveștile de viață se referă la durere…  la frică, la pierderi și multe întrebări rămase fără răspuns… dar, poate că noi toţi merităm să fim sinceri, cu ceilalți și cu noi înșine… și ar trebui să avem curajul să cerem ajutor…pentru că toți merităm tot ajutorul de care avem nevoie, când nimic din ceeea ce știam sau eram… nu mai are aceeași valență…

Poveştile noastre sunt atât de multe lucruri la un loc… sunt grele și ușoare… frumoase şi dificile… pline de speranţă şi incerte… Dar, poveştile noastre nu s-au terminat de depănat încă… încă mai este timp, pentru ca lucrurile să se vindece, să se schimbe şi să crească… mai este încă timp pentru a fi surprinși…

Noi…  mergem mai departe, tu şi eu… suntem poveşti încă în desfăşurare… și nu vom pierde niciodată iubind și trăindu-ne viața… vom pierde doar reținându-ne să nu o facem…

Cu dragoste, Lilium

Căutare…


Caut în ochii tăi ceea ce știu că este în sufletul tău şi… simt… susurând în bătăile inimii tale… alungă-mi orice alte gânduri ca să ascult doar chemarea aceea șoptită şi nu numai… ci, ceea ce îți dorești să îți îmbrace sufletul…  

Caut  în mintea mea… ceea ce pentru tine este simplu și divin, ca și respirul… dar… amintește-mi cine sunt… pentru tine… deoarece, ceea ce pentru mine este o jumătate niciodată ajunsă… deși, ştiu că există… acum, șoaptele îmi spun să caut și să văd în ochii tăi… ascunși… să ascult cu atenție cum susurul se transformă într-un izvor de iubire… și mă cheamă… cu o simplă bătaie a inimii…

Căutare..Ne trezim tot mai înstrăinați, pe zi ce trece… și nu avem nimic la îndemână pentru a umple golurile pe care le creem între noi… cuvintele parcă sună goale când nu stăm să le ascultăm… dacă am transmite un fior chiar și de la distanţă, toate amintirile ar rămâne imprimate în pielea celuilalt… şi noi vom aluneca din lumea amintirilor ca boabele de nisip împrăștiate de multe tălpi necunoscute în direcţii opuse… așa cum fac furtunile care brusc iau totul în calea lor…

 Şi nu încerca să spui că nu te-ai gândit niciodată la culoarea ochilor săi și că nu ți-ai fi dorit să o păstrăzi în mâinile tale… ce nebunie!… hmm, nu cred… așa cum uşile sunt făcute pentru a se deschide, așa și sufletele și trupurile sunt făcute pentru dragoste… din dragoste poți țese pe pânza fanteziei tot ce dorești… și… probabil, ușor, ușor, aceste gânduri vor deveni apoi intenţii… ca atunci când privești cu nesaț buzele sale și în mod inevitabil le înfiori la atingerea lor…  

Nu, nu temerile şi distanţele ne fac să pierdem  aspectul esențial… trebuie doar să găsim acel mal liniștit care există pentru noi, în noi… şi bineînțeles, dorinţa de a nu ne abate și de a uita fiorul acela misterios ce ne unea… și care încă murmură stins…

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vieții…


Viaţa… ne sperie…  sau poate nu… dar, cu siguranță ne brăzdează sufletul cu mii de cicatrici… este inevitabil, nu ne putem împotrivi… doar putem învăţa să trăim cu acele cicatrici sau ele ne vor omorî cu mult înainte de a muri biologic…

Sunt cicatrici mici, mari, cicatrici vechi și mai adânci decât oceanul… dar ele ne definesc, devin parte din noi și din harta vieții noastre…

LIFE AND COLORÎn viaţă, toți au sau vor avea inima frântă… asta, bineînțeles numai dacă trăim cu adevărat și ne asumăm faptele … pentru că dacă trăiești cu adevărat, este inevitabil…  nu trebuie să ne fie teamă, cicatricile înseamnă  că am experimentat cu adevărat viaţa… Unii oameni sunt meniți să rămână în vieţile noastre… alții sunt meniți să fie doar simpli treacători…  dar, prin trecerea lor există cu siguranță, întotdeauna o lecţie de învăţat… 

Care sunt cicatricile cele mai dureroare și mai adânci?… acelea pe care le scrijelește în suflet o dragoste neîmpărtășită… să accepți realitatea și să îi dai drumul celui/celei pe care tu îl/o iubești este probabil cel mai dificil…  cu siguranță mulți dintre noi am cunoscut măcar o persoană care iubea cu tot sufletul, capabilă de sacrificii de neimaginat, dar căreia iubirea nu i se împărtășea… nu sunt ipocrită să spun că aș putea înțelege și de aceea spun că acestea nu sunt neapărat cicatrici… este doar boală… am subliniat acest pasaj pentru că devine pentru mulți o karmă artificială din care fac laitmotivul vieții lor… 

Asta nu înseamnă să încetăm să mai iubim… înseamnă că trebuie să ne canalizăm iubirea pe altcineva, pe acel cineva care are disponibilitatea sufletească de a ne oferi ceea ce primește de la noi…  vieţile noastre sunt divergente de cele mai multe ori, merg pe două căi diferite… asta nu înseamnă că s-a încheiat călătoria prin viaţă…  trebuie să înțelegem că indiferent de câte sacrificii sau compromisuri am face, nu putem merge forțat alături de cineva care are drumul diferit fațăde al nostru… deci, lasă-l/o  să plece… și tu du-te pe drumul tău… chiar dacă îți va fi atât de dor încât simți că ți se sfâșie sufletul… dragostea ascunsă, dragostea bolnavă… face rău… iubește-o/iubește-l de departe… și continuă-ți propria călătorie… 

Ne naștem singuri, vom muri singuri… prin viață, e adevărat că ne însoțesc mai multe persoane…  dar tu, învață să iubești și să oferi dragoste, nu ezita…  este chiar simplu… și cicatricile ce vor rămâne în urmă le vei privi cu drag… nu cu durere…

Nu vă fie teamă să schimbați direcția dacă aveţi nevoie… uneori, acesta este cel mai bun lucru  şi ți se pot deschide porțile unor noi opţiuni… adunați-vă, ridicați-vă și avântați-vă cu toate forțele  pe drumul vieții, chiar dacă simțiți că v-ați pierdut tot elanul… ce va fi sau dacă va funcționa, nu știu știu doar că nu trebuie să vă fie teamă de cicatrici… și mai știu că, dacă vă păstraţi pe voi, veţi ajunge la capătul călătoriei vieții voastre fericiți…

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vietii..P.S …și nu uita!… Ne naștem singuri, vom muri singuri… dar, cicatricile care-ți brăzdează sufletul  te-au ajutat să devii persoana care ești azi… și mereu îți vor aminti de cei care te-au însoțit prin viață…

♥