Cuvintele…


Cuvintele sunt lacrimile împietrite… cheile care îți deschid uşile… și îți împrumută forța lor ca să faci față furtunilor vieții… la capătul tăcerilor abrupte…

cuvintele..Cu dragoste, Lilium

Reclame

Se spune că…


Se spune că viaţa este doar un drum lung spre moarte… că moartea şi eliberarea sufletelor care rătăcesc în corpurile noastre… cam fără sens aş spune eu dacă m-ar întreba cineva…
Se spune că fericirea o întâlneşti doar o dată în viaţă, că trece ca şi un tren şi tu… trebuie să ştii cum să-l iei sau să-l laşi să plece, alegând în schimb fără să vrei un sărman taxi pentru a ajunge la destinaţie… mai se spune că moartea nu iartă… dar, la naibilui nici viaţa n-o face… deci, de ce dracului continuăm să dăm vina şi să blamăm singurul dar pe care îl avem?!… adică, pe ea, viaţa însăşi…

Se spune ca..Uneori, îmi amintesc visele pe care mi le făceam, când eram un copil, chiar dacă acum îmi par foarte îndepărtate… şi ştiu că am vrut cel puţin o dată unul în care schimbam soarta omenirii… e cam de râs, nu-i aşa?…Nu este uşor să schimbi ceva ce are deja un traseu bine stabilit… şi ştiu că şi voi ştiţi asta prea bine…
A fost un timp când vedeam într-un om, o comoară… o cale de ieşire…  o uşă pe care aş putut intra sau ieşi… ori de câte ori vroiam să stau departe de lume…
În universul acelui om totul era diferit, chiar şi lumina strălucea mai mult şi în braţele sale adormeam ca un copil… şi, la un moment dat nu mai puteam fi fără el, nici măcar dacă îmi doream nu-l mai puteam scoate din mintea mea… erai  parte din sufletul meu şi nimic nu îmi putea lua asta…
Se mai spune că dragostea nu are vârstă… şi acest lucru este adevărat… că ai putea urca şi cel mai înalt munte din lume fără teamă…  că un înger trăieşte acolo, în cer pentru că pământul pentru el este un infern… se mai spune că un copil plânge fără motiv şi găseşte bucuria în lucrurile mici… aşa, cum o face şi un bătrân… … că, o picătură de apă este suficientă  în deşert pentru udarea a 1000 de plante, care altfel vor muri… Din toate aceste lucruri, sunt conştientă de faptul că viaţa este contradictorie… oare ai putea face într-o clipă tot ceea ce nu ai făcut într-o viaţă?!… oare te poţi  îndrăgosti atât de uşor, pur şi simplu privind zâmbetul de pe faţa cuiva?…şi ţi-ai putea încredinţa inima cuiva pe care nu-l cunoşti fără a pune nici o întrebare… fără să te gândeşti la trecut, la viitor… ci numai până la prezent?!…
Viaţa… poate percepţia despre viaţă a fost greşită până acum… şi ea, nu este doar un simplu joc în care învârţi roata de mii de ori şi ea se transformă… contează doar timpul…  acele ore care se înşiră una după cealalta şi… trec… fără a mai avea puterea să le întorci din drumul lor către neant…  îmi dau seama de diversitatea infinită a lucrurilor şi a oamenilor… mă opresc pentru o clipă în mijlocul acestei totale nebunii şi nu pot să nu întreb… eu cum sunt, ce am devenit?…  sunt doar un tâlhar care are nevoie de o furnică ca să-şi  urmeze propriul destin? … sau sunt regina în căutarea regelui său pentru ca acesta să-i protejeze slăbiciunile?…
Mă întreb… în timp ce viaţa trece pe alături… cine sunt eu şi ce caut… am mii de întrebări fără răspuns, mii de temeri, o mie gânduri… şi ori de câte ori mă găsesc în faţa unei răscruci de drumuri, te caut… te caut pe tine, cel care mă faci să mă simt un tâlhar, deşi, uneori, sunt doar o furnică…
Tu, care mă faci să mă simt ca o regină, deşi nu port o coroană… te caut… pe tine, cel care să mă faci să râd chiar şi atunci când din inima mea soarele dispare complet…Te caut pe tine, cel care îmi dai puterea de a merge înainte… plângând împreună cu mine şi ştergându-mi lacrimile… tu, care… uneori, să te contopeşti cu mine în mijlocul de nebuniei, cu riscul de a părea mai nebun decât  toată lumea la un loc… doar pentru un zâmbet al meu… tu, cel care oferi trandafiri care nu mor niciodată… trandafirii iubirii care cresc în grădina inimii… Te caut… te caut cu disperare de fiecare dată când vreau să stau sub aripile unui înger păzitor, pentru că în visul meu tu mă protejezi… şi… poate că ceilalţi au dreptate… viaţa, ca şi moartea, nu are nici o valoare dacă nu este iubirea… dacă nu există nici o dragoste…
Cu dragoste, Lilium

Am nevoie de o inimă nouă…


Când eram un copil, mă întrebam dacă inima stă întotdeauna în acelaşi loc sau se poate muta… la un moment dat, când am mai crescut, am înţeles… că ea rămâne întotdeauna în acelaşi loc, în stânga pieptului… şi pe măsură ce creşteam începeam să înţeleg şi mai mult… am înţeles că inima poate trăi într-o mie de locuri diferite, dar fără să locuiască nicăieri… că se urcă în gât atunci când suntem emoţionaţi, că parcă se ascunde şi se agită în stomac când ne este frică, că uneori…  îşi accelerează bătăile de parcă ar vrea să vrea să sară din piept… şi alteori, parcă face schimb de loc cu creierul…

Am nevoie de o inima noua..Crescând, înveţi să îţi pui inima în alte mâini… şi cel mai adesea, ţi-o dau înapoi  zdobită și terfelită… dar, nu trebuie să vă faceţi griji, este la fel de frumoasă sau poate chiar mai frumoasă decât înainte… Şi se întâmplă să ai acele zile când crezi că nu mai ai inimă, că ai pierdut-o şi… te strădui să o găseşti,  căutând-o într-o amintire, într- un parfum, în privirea cuiva… şi mai apoi, va veni o altă zi, o zi un pic diferită, un pic specială, un pic mai importantă… şi în acea zi, vei înţelege… că nu toată lumea are o inimă…
Am nevoie de o inimă nouă… Am nevoie de ceva mai puternic, să reziste… asta, pe care o am acum nu mai poate suferi prea multe lovituri…  nu se opreşte din sângerare, este acoperită cu răni, contuzii, cicatrici… am încercat încă o dată să o repar, dar fără succes… abia bate, condusă de cine ştie ce forţă invizibilă, dar…  în ciuda efortului şi a dorinţei… nu mai poate… aş mai avea nevoie şi de un creier nou, de unul care nu ştie prea multe…  mai mult pentru a suporta o altă concepţie, un alt gând, un alt cuvânt… care nu  conține alte amintiri, alte dureri, alte dezamăgiri…  şi mai am nevoie de ochi noi… nu mai doresc ca ceştia de-acum să mai vadă ceea ce mă înconjoară… sunt epuizaţi de lacrimi…
Am nevoie de un suflet nou, un suflet alb precum culoarea tăcerii… un suflet pur… care generează dragoste, care generează viaţă, care să mă regenereze… pe mine…  doamne, câtă nevoie am de mine!…
Cu dragoste, Lilium

Mai departe…


Dacă se întâmplă să îţi curgă lacrimi pe obraji, nu este un semn de slăbiciune… asta înseamnă că ai fost puternică şi te lupţi să mergi mai departe…

Mai departe...Uneori, emoţiile ne pot copleşi nu putem face altceva decât să lăsăm lacrimile să  curgă… în cele din urmă emoţiile şi încărcătura se vor stinge şi… vom merge mai departe… dacă reuşim să trecem peste ele… vom merge mai departe…şi vom merge… până când sufletul ne va fi din nou invadat de iubire…
Cu dragoste, Lilium

Dar…ce este dragostea?…


Şi iată că revin din nou cu un subiect în jurul căreia probabil sunt un million de întrebări şi răspunsuri totodată… şi pe care mai demult am încercat să îl descriu în  mâzgălelile mele de aici … Cred că mulţi dintre noi,  cel puţin o dată în viaţa ne-am această întrebare… Dar, ce este dragostea?…  Au fost şi sunt în continuare mii de incertitudini la această întrebare atât de puţin complexă…  dar , care ne pune pe toţi în dificultate… ne face să avem o mie de îndoieli, care mai apoi duc la sute şi sute de alte întrebări… Ce este dragostea?…  Există într-adevăr dragostea?… Vei găsi vreodată dragostea adevărată?… Cum ştii dacă ai întâlnit-o deja?… Cum să faci să nu o pierzi?… şi nu s-au terminat aici întrebările…  putem să ne punem încă o mulţime de alte întrebări, dar… punându-ne aceste întrebări suntem singuri că vom găsi răspunsul final corect!?…

apa si foculExistă oameni care definesc dragostea, ca cel mai frumos lucru pe care l-au întâlnit…  apa vieţii şi speranţa, un far în întuneric, în ceaţă… Sunt alte persoane care definesc iubirea  ca pe o revoltă, o tortură, o condamnare, o durere prea puternică care nu merită să fie trăită şi încep să înceteze să creadă…  încep să se îndoiască că există…
De fapt întrebarea mea nu este dacă dragostea există sau nu, este alta… cum se face că un sentiment atât de frumos, atât de curat, definit chiar ca sursă de viaţă… trebuie să facă uneori atât de rău…să-ţi sfâşie inima, să ţi-o rănească şi să lase în piept o cicatrice la fel de mare ca o prăpastie… de ce trebuie să nefacă să ne simţim când bine, când rău?… Nu poate doar ne facă să zâmbim mai degrabă,  decât să ne facă să plângem?… sau dacă ne face să lăcrimăm, de ce să plângem de tristeţe… nu ar putea să ne facă să plângem de bucurie nesfârşită, până la fericirea completă?…
Din păcate, dragostea are regulile ei şi nimeni nu le va schimba vreodată!… Chiar dacă uneori ne poate face să suferim şi ne lasă amintiri dureroase… nu trebuie să uităm niciodată că este capabilă să facă să zâmbească chiar şi inimile cele mai reci… şi chiar merită să înfrunţi loviturile care, chiar dacă ne fac să ne simţim rău, ne întăresc inima… şi apoi, după mult timp, când vom regăsi curajul să încercăm din nou… nu ne dezamăgeşte… pentru că inima noastră după multe şi multe zgârieturi şi înjunghieri în piept, s-a întărit… şi ne va face să ne amintim numai momentele bune, neglijându-le pe cele urâte şi rele, iar momentele triste le transformă în spirală de lumină… o clipă, o îmbrăţişare, un sărut, un cuvânt sau doar o privire care ne-au făcut să ne simţim bine… nu le vom uita niciodată… şi după ce am parcurs traseul amintirilor noastre, ne vom da seama că momentele de bucurie sunt mult mai numeroase decât celelalte şi ne vom simţi uşuraţi, că am suferit… savurând acea emoţie frumoasă nu vom mai dori să schimbăm ceva în viaţa noastră… pentru că în cele din urmă, toată acea durere ne-a făcut să creştem ca oameni, să fim puternici… şi să devenim cei care suntem astăzi… şi chiar dacă acum momentele de bucurie s-au terminat, cu siguranţă au meritat să fie trăite…
Cu dragoste, Lilium