Reflexii și reflecții… la 47 de ani!


Mulțumesc tuturor celor care m-au sunat sau mi-au trimis mesaje de felicitare pentru ziua când copacul vieții mele a împlinit 47 de ani!… și în special celor care n-au avut nevoie de invitație și au venit să fie aproape de mine… Frunze de nădejde ale copacului vieții mele care au rezistat împreună cu mine tuturor vicisitudinilor anotimpurilor care s-au precedat în toți acești ani de viețuire pe acest pământ… prieteni dragi, familie, oameni dragi, care au ales să mergem împreună pe drumurile vieții…

La vârsta de 47 de ani, pot spune cu certitudine că timpul nu se comprimă, nu se dilată, ci pare a fi invariabil, este partenerul nostru invizibil, un al doilea participant în tot ceea ce înseamnă viața noastră, un participant care ne poate deveni aliat de nădejde sau dușmanul cel mai redutabil…

Mai pot spune cu certitudine că există oameni în viața noastră care ne fac fericiți sau nefericiți doar pentru simplul motiv că ne-au întretăiat calea. Și, mai apoi… unii merg pe drum alături de noi pentru timp îndelungat, iar pe ceilalți doar îi întrezărim printre treptele vieții la un moment dat…

Voi face o analogie interesantă… cine mă cunoaște bine știe că am acest ”prost” obicei de a face analogii atipice… Voi asemăna viața cu un copac, iar oamenii întâlniți pe parcursul vieții, cei pe care acest timp invariabil de omniprezent îi aduce alături alături de noi… hai să îi numim familie sau prieteni pe acești oameni…. frunzele copacului, iar ele reprezintă unul dintre prietenii noștri sau un membru al familiei noastre…

Prima frunză care se naște este Mama și cea de-a doua este Tata… cei doi care ne arată ce este viața… apoi următoarele frunze ce vin sunt frații sau surorile, cei cu care împărțim spațiul nostru, astfel încât ei să poată înflori ca și noi… ne știm întreaga familie a frunzelor pe care o respectăm și căreia îi dorim tot binele…

Dar, soarta ne prezintă altor prieteni pe care nu i-am știut și cărora nu am știut că le vom fi traversat calea… iar la copacul vieții noastre se adaugă și mai multe frunze…

Cunoaștem oamenii potriviți… o să îi numesc aceii prieteni ai sufletului, a inimii… sunt sinceri, sunt adevărați, ei știu când nu suntem bine, știu ce ne face fericiți… ne fac să ne dorim să mergem cu încredere în viitorul cețos și necunoscut, fără să ne uităm înapoi cu regrete…

… uneori, unul dintre acești prieteni de suflet se instalează în inima noastră și apoi îl numim iubit… el ne luminează ochii, ne imprimă muzica pe buze și ne face să dansăm pe ritmul inimii…

… mai există și acei prieteni care ne ating viața întâmplător, razant… la o sărbătoare, pentru o zi sau o oră… ne pun zâmbetul pe față atâta timp cât suntem cu ei…

Ups, să nu uităm prietenii îndepărtați, cei care se află în vârful ramurilor și când apare suflul vântului îi rătăcesc mereu între o frunză și alta…

În toată această creștere a copacului, noi creăm timpul… îl lăsăm în viața noastră, și el ne conduce întotdeauna corect, spre visurile sau pe cărările pe care trebuie să ni le asumăm în viața asta. Frunzele mari și puternice  sunt oamenii potriviți, aceia care nu se vor pune în calea lucrurilor pe care le  dorim și care nu ne vor lăsa vântul să ne rătăcească calea… ei ne încurajează să încercăm mai mult, să visăm mai mult, să facem mai mult… nu ne impun limite de timp, nu ne limitează visele ci ne îndeamnă să urcăm cu ei munți și nu le pasă cât timp le va lua, își doresc doar să creștem împreună…

Timpul implacabil, va trece… anotimpurile se vor succede pentru că așa este scris în legea firii… inevitabil vom pierde câteva din frunzele noastre… altele se vor naște imediat după aceea, iar altele rămân timp îndelungat alături de noi, martori ai bucuriilor, necazurilor, reușitelor sau eșecurilor noastre…  
Dar, ceea ce ne face fericiți, chiar dacă unele frunze au căzut… este faptul că ele vor continua să trăiască cu noi, hrănindu-ne rădăcinile cu bucurie…  amintiri ale momentelor minunate când ne-au însoțit pe drumul vieții…

Acum, la cei 47 de ani, îmi doresc și vă doresc vouă, tuturor frunzelor copacului meu, pace dragoste noroc și prosperitate… astăzi și întotdeauna, pur și simplu pentru că fiecare persoană care a trecut sau trece prin viața mea este unică… și întotdeauna lasă puțin din el însuși și ia puțin din mine…

Au fost și vor fi și cei care iau multe, și care nu vor lasa nimic… dar așa e viața frunzelor… depinde cât de bine reziști vântului vieții care suflă fără nici o avertizare prealabilă…

Sper că așa cum alții au fost pentru mine frunzele mele puternice, de nădejde… așa să fi fost și eu pentru alții… de fapt aceasta este cea mai mare responsabilitate a vieții noastre și dovada clară că două suflete nu se întâlnesc din întâmplare… Viața nu este un basm, întotdeauna cu un început și un final fericit…  Viața începe și se termină în necunoscut… iar între început și final este copacul cu frunzele sale… dacă copacul – spiritul, nu moare… cu siguranță ne vom bucura și vom iubi fiecare etapă a vieții noastre…

Vă doresc o viață frumoasă așa cum mi-o doresc eu, să trăiți cu sinceritate, cu emoții, cu compasiune pentru suferință… și mai ales să trăiți cu speranță!

Cu dragoste, Aceeași EU

Reclame

Reflexii de sfârșit de an…


Nu am găsit alt titlu… cine mă cunoaște, știe că mereu mă ”lovește” reflexia… nu mă plâng, a fost un alt minunat al existenței mele, în care mai decât în alți ani ”am cernut sita” oamenilor care mă înconjurau… sau s-au cernut singuri… încă nu sunt sigură… Am iubit, am fost iubită… am iertat, am fost iertată… am dezamăgit, am fost dezamăgită… ce mai, lucruri și fapte care se întâmplă oricui… dar, nu pot sublinia faptul că natura umană a reușit să mă uimească și mai mult și să-mi ridice și mai multe întrebări…

lili-manea-1

cred că era timpul să o prezint pe Lilium tuturor 🙂

Oamenii sunt ciudați și diferiți… așa au fost și așa vor fi, cât va fi lumea și pământul… Nu vor exista niciodată două persoane la fel…

Mai întâi de orice, cred că trebui să nu uităm să-i mulțumim lui Dumnezeu, că pe lângă persoanele care au ieșit în drumul nostru doar pentru a ne frânge sufletul, au existat și oameni care au avut curajul și răbdarea să adune bucățile de suflet frânte bucată cu bucată și să ne facă iar întregi… și ne-au amintit cine suntem… și care este menirea noastră.

Dacă lumea ar fi dreaptă și lineară, noi despre ce am mai vorbi?!… poate, despre nimic…

Așa este datul… ca viața să ne scoată în față oameni care ne fac rău, ne mint… și nu ar fi o problemă că ne mint pe noi, chiar dacă prin minciună rănesc mai mult decât ar spune adevărul… adevărata problemă a lor e aceea că se rănesc pe ei înșiși…

Nu cred că cineva a fost lăsat pe fața pământului doar să facă rău… nu pot crede că există așa ceva, cred doar că unii oamenii doar  și-au rătăcit calea… au uitat scopul și menirea lor în viață… sau poate nu au avut curaj niciodată să-și fixeze un scop sau să-și caute menirea…

… e trist faptul că uneori stăm în preajma unor astfel de oameni și ne fac să suferim… le căutăm scuze… de ce?… simplu… pentru că ”tot omul e supus greșelii”… bănuiesc că a-ți rătăci calea fie chiar și pentru o clipă, e frustrant… dar, cred că dacă îți dorești suficient o poți regăsi… te poți întoarce pe drumul corect… da, eu vreau să cred că poate fi adevărat, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să gândesc astfel, am crezut și chiar am susținut cu tărie că se poate…

… din păcate foarte mulți dintre noi și-au pierdut calea pentru că s-au înglodat prea adânc în minciunile proprii… pentru că prin vorbe și prin fapte și-au murdărit sufletul altădată curat… l-au întinat… și-atunci sufletul lor nu mai poate să se înalțe… nu mai poate să se scuture de mizeria pe care i-au pus-o zi de zi în spate sărmanului suflet… cu fiecare strat pus peste, se diminuează și sensibilitatea inimii, și aceasta nu mai simte nimic… și se comportă precum mizeria ce l-a acoperit…

Noi suntem suflet, spirit… nu forma fizică care este doar învelișul… unii sunt mai frumoși, alții mai urâței, unii mai senzuali, alții mai hâzi, mai neplăcuți ochiului, etc… dar, totul este doar un înveliș… ce, nu vi s-a întâmplat să întâlniți o persoană cu un aspect neplăcut și totuși, vorbind, nu puteți să vă mai dezlipiți de aceasta?!… și totul datorită spiritului, sufletului, cel care învinge întotdeauna… de aceea trebuie să judecăm oamenii după suflet, nu după aspectul exterior… dar, pentru asta trebuie răbdare și… cine mai are în zilele noastre răbdare ca să vadă sufletul?… foarte puțini… toți am devenit superficiali în gândire, în viața de zi cu zi… în viața noastră… ne gândim doar cum să arătăm bine, cum ”să dăm” în fața unora sau altora, ce părere are unul sau altul despre hainele, pantofii, coafura sau machiajul nostru… și pentru părerea altora ne călcăm sufletul în picioare… îl uităm… de ce???!!!… pentru 5 secunde de faimă, pentru a fi văzut cu nu știu care femeie sau nu știu care bărbat, sau în preajma nu știu căror persoane lipsite de substanță, dar ”poleite” frumos la suprafață… ne călcăm sufletul pentru o ”poleială”, pentru oameni care nu au nimic altceva decât superficialitate, afișată cu nonșalanță… nu-i condamn pe cei care vor să fie cu acest gen de persoane, de acord… dar, îi las pe ei în preajma ”poleiților”, îi las să de-a din coate să ajungă în prima linie… poate că eu sunt o ”neadaptată” în opinia multora, dar îmi doresc din suflet să rămân așa… vreau să văd în oameni sufletul, spiritul frumos, nu poleiala de suprafață… pentru că am răbdare, am o răbdare de oțel, care scoate din nervi… și datorită căreia foarte mulți mă cred ori nebună, ori proastă… depinde de împrejurarea care îi convine mai bine…

… sunt oameni care și-ar vinde și sufletul, și-ar tăia o mână sau un picior, doar ca să intre și să facă parte din viețile noastre… dar, care, până la urmă sfârșesc prin a călca în picioare și a umple de mizerie acel om pe care l-a dorit, în preajma căruia și-a dorit să fie… de ce se întâmplă asta?… nu știu, este una dintre întrebările cărora încă le caut răspunsul… aș putea crede că ”vina” aparține naturii umane, dar mă răzgândesc pentru că alte gânduri mă preocupă… oare noi ce suntem, nu suntem oameni, nu suntem umani, știm doar să distrugem?… oare omului îi face mai multă plăcere să distrugă decât să construiască?… de ce ai vrea să faci parte din viața cuiva dacă sufletul lui nu te interesează?… este doar poleiala, este doar dorința de a fi asociat cu acel cineva?… da, poate fi un interesant mod de a privi lucrurile și de a trăi… dar asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să fie așa…

Lilium... parfumul letal al dragostei eterne… a distruge un suflet și a nu fi capabil (dacă tot ai distrus pe altul) să-ți salvezi măcar sufletul tău, înseamnă că ești o ființa mică, măruntă și nesemnificativă, care își merită soarta ingrată de a nu cunoaște frumusețea sufletului și mărinimia acestuia… înseamnă că ești un gândac mic pe care nu-l vede nimeni și care pentru a se face văzut, ”băgat în seamă”, face rău pentru a se remarca… cel puțin așa crede el… își dorește aprecierea celorlalți poleiți, care oricum nu dau ”2 bani” pe sufletul lui, și pentru asta plătește prețul… calcă în picioare sufletul în viața căruia și-a dorit să fie, uită că este om și a iubit… omul… nu poleiala… sau cine naibilui mai știe ce e în capul său…

… faptele astea la rândul lor, nasc alte întrebări… cine mai suntem? Ce naiba am ajuns? Unde vrem să ajungem?…

… atât de multe circumstanțe atenuante găsesc tuturor, încât de foarte multe ori mă întreb dacă am limite… nu știu, pot spune doar că nu sunt nici nebună și nici proastă, sunt doar un om care acordă prezumția de nevinovăție și bunătate, celuilalt om… dacă spiritul curat mai dăinuie în celălalt, atunci energia mea pozitivă sunt sigură că îl va face să-și regăsească calea, dar… dacă sufletul său a fost prea apăsat de mizerii și urâciuni de prea mulți ani, nenumărați… din păcate acel om va trăda și îi va face să sufere pe toți cei care-i întâlnește în calea sa… îți ia ceva timp ca să-ți revii după o astfel de experiență, dar mergi mai departe pentru că ești mai puternic decât mizeriile din jur, decât părerile preconcepute… trebuie ca sufletul tău să învingă întotdeauna și chiar dacă uneori nu suntem pricepuți la cuvinte, privirea spune cine suntem… asta doar dacă avem norocul ”să dăm” peste oameni care știu să citească sufletul altor oameni…

… vedeți voi, la început toți erau analfabeți… cum se recunoșteau cei mai buni?… foarte simplu, prin privire… oamenii se priveau în ochi și simțeau… simțurile, instinctele, țineau locul educației erudite prin carte… oamenii nu aveau carte, aveau doar inima deschisă și simțurile ascuțite… din păcate, azi, cu atâtea cărți care ne explică tot ce mișcă în universul acesta, cărți de dezvoltate personală(sic! pretențios, nu?!), am uitat să ne folosim instinctele care doar ele sunt adevărate… am uitat ce înseamnă Omenia, am uitat ce înseamnă Bunătatea, am uitat ce înseamnă Iertarea… am uitat ce înseamnă de fapt să fim Oameni…

Dar, în ciuda a tot și a toate… pentru 2017 mi-am propus ca țelul meu principal să fie îndeplinirea tuturor visurilor mele… fie ele cât de inimaginabile… încă nu mi-am pierdut instinctele și asta îmi dă dreptul să sper că totul va fi posibil, atâta timp cât îmi las fantezia să alerge liberă, neîngrădită… chiar dacă oamenii pe care i-am lăsat să intre în sufletul meu mă îndeamnă să-mi ucid visurile… să nu mai cred în ele… îmi cer scuze, chiar dacă nu trebuie (o fac din educație) , dar nu pot… nu pot renunța la iubire, la vise, la mine… voi merge mai departe cu capul sus, mândră de visele și de fanteziile mele pe care întotdeauna, pas cu pas, le-am făcut să devină realitatea vieții mele…

… iert, iubesc și îmi las sufletul să decidă mereu… așa cum am făcut o viață… nimeni și nimic nu poate sta în calea înfăptuirii destinului meu… a vieții mele, al cărui actor principal sunt EU… fără poleială, fără superficialitate… doar Eu, așa cum sunt… o visătoare îndrăgostită de viață și de oameni… și care o să spună în fiecare zi: Azi este ziua mea norocoasă!

lucky-dayE dificil… aș mai avea de spus alte un milion de lucruri, dar fiind doar un moment de reflexie de sfârșit de an, am să mă opresc aici… voi, gândiți-vă, ce vreți?… ca oamenii să vă vadă adevăratul spirit sau să admire poleiala superficială cu care v-ați acoperit și v-ați înconjurat?

Un an nou fericit și plin de iubire!

Cu dragoste, Liliana Manea

wishing-you-happy-2017P.S. Să nu uitați să vă ascultați sufletul, doar el vă dă aripi și vă ajută să fiți mai buni!

Lilium

La mulţi ani celor ce poartă numele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil!


În limba ebraică, Gavriil se traduce “Dumnezeu este puterea mea”, iar Mihail se traduce “Cine-i ca Dumnezeu”…Fie ca sfinţii ce vă protejeaza să vă aducă mult noroc, fericire şi împliniri! La mulţi ani!

la multi aniCu dragoste, Lilium