Nu sunt obligată să mă prefac că sunt ceea ce nu sunt


Nu sunt obligată să fiu de acord cu ceea ce nu se potrivește cu felul meu de a fi, de a gândi… Nu sunt obligată să înghit tonul ridicat al unei voci, să-mi fie frică și să renunț la ceea ce gândesc și-mi doresc… Nu sunt obligată să pretind că mă simt bine cu cineva  care nu mă face să mă simt bine… Nu sunt obligată să trăiesc așa cum alții se așteaptă ca eu să fiu și să viețuiesc…

nu-sunt-obligataNu sunt obligată să fiu de acord cu ceea ce nu se potrivește cu felul meu de a fi, de a gândi, doar pentru a mulțumi pe alții… am vise, sentimente, voința mea, adică, nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mine… dacă cineva vrea să fiu de acord cu el, va trebui să încerce să trăiască adevărul meu, să uite că este în contradicție cu mine… dacă aș fi de acord cu tot și cu toate,  nu aș mai fi eu… aș fi doar un robot, nefericit și frustrat…

Nu sunt obligată să înghit tonul ridicat al unei voci, fără motiv… mă simt jignită în demnitatea mea când cineva mă atacă în mod deliberat. De aceea, mă voi asigura că celălalt va înțelege foarte clar care sunt limitele răbdării mele.

Nu sunt obligată să insist într-o relație ce nu funcționează, să-mi fie frică și să renunț la ceea ce gândesc și-mi doresc și să pierd șansa de a fi fericită. Abandonul unei relații fără viitor este un act de mult curaj, necesită timp și… multe lacrimi… Dar, a rămâne ancorat, atașat de ceva ”gol”, poate doar răni și mai mult… A continua o relație doar din cauza temerilor și a jenei pentru eticheta ce o vor pune ”ochii” celor din exterior, ar fi una dintre cele mai proaste atitudini pe care eu o pot avea…

Nu sunt obligată să pretind că mă simt bine cu cineva  care nu mă face să mă simt bine… care nu-mi adaugă nici o plus valoare, din contră mă face să mă simt inconfortabilă cu mine sau… nimic… Nu trebuie să zâmbesc oamenilor falși, ipocriți, lacomi și lași… Voi sta la o distanță sigură față de tot și ceea ce transpira negativitate în jurul meu și nu mă poate face să mă simt fericită și mulțumită…

Nu sunt obligată să trăiesc așa cum se așteaptă alții ca eu să fiu, nu mă supun tiparelor arhaice care fac doar să aplatizeze tot ceea la ce vibrează inima mea… Sunt cineva care simte, iubește și urăște în ritmul esenței mele… cineva care simte că e o ființă plină de un foc viu, care  plânge, cade… și se ridică… iar și iar… cu forțe înzecite de a o lua de la capăt mereu…

Nu sunt obligată să plâng pe ascuns atunci când tristețea vine peste mine, doar pentru că alții pot să mă considere o persoană slabă… Puterea mea vine din durere, puterea mea se înzecește în timpul furtunilor mele emoționale, astfel încât vidul artificial creat în jurul meu, este depășit de voința de a trece peste.

Nu sunt obligată să accept tot ceea ce mi se întâmplă rău cu resemnare… Am dreptul să contrazic, să mă apăr, să strig durerea mea… ca să mă reechilibrez și să merg mai departe, eliberată de trecut…

Din moment ce eu nu rănesc sentimentele altora, din moment ce eu nu calc peste sufletul nimănui, mă pot elibera de tot ceea ce mă împiedică în drumul meu, ignorând ceea ce nu mi se potrivește, păstrând doar ceea ce mă ajută să devin mai bună, să văd adevărul și ceea ce îmi aduce lumină, care mă acceptă așa cum sunt, cu toată ființa mea și zâmbetul meu sincer…. 

Singurul lucru la care sunt obligată este acela de a fi fericită!!!

Cu dragoste, Lilium

Reclame

Nu-i da un inel! Oferă-i dragoste și spune-i te iubesc!


Știți ce mă amuză dar mă și întristează în același timp? Relațiile!!!… Ele sunt atât de fragile și sunt atât de subtile însă oamenii încă n-au înțeles și caută cu disperare nenumărate modalități pentru a le face concrete, ”palpabile”. Oare de ce? Pentru că, dacă privim în profunzime, relațiile nu există. Ceea ce face ca un cuplu să fie un cuplu este doar voința ambelor părți de a fi împreună. După mine, în fiecare zi, fiecare dintre cei doi protagoniști iau câte o decizie (în capul lor)… „OK, merită să mai stau aici pentru încă zi”… Și astfel, după o succesiune de zile, se crează o relație… sau nu, depinde!

nu-i-da-un-inel

Voi începe printr-o afirmație șocantă (pentru unii)… Relațiile, mai mult sau mai puțin  sunt niște bule imaginare create de propria noastră imaginație. Inventăm povești și ne facem promisiuni și planuri pentru a crea un viitor ”comun”… dar, oare cum să faci asta fondat pe ceva ce nu există decât în capul tău?…

Poate că este șocant ceea ce am spus mai sus cu un paragraf, dar știți ce este și mai șocant?….  să descoperi că am dreptate, și că de fapt până acum nu ai încercat decât să cauți zeci de modalități pentru a transforma o relație care trăiește plutind pe un norișor roz, în ceva mai concret… De exemplu, atunci când doi oameni care se întâlnesc pe strada vieții și parcurg o distanță nedeterminată împreună, eu nu pot spune cu precizie și siguranță maximă dacă aceștia sunt un cuplu… Unde se află relația lor? În spațiul parcurs împreună? Relația există în mintea celor două persoane implicate, dar, la un moment dat, unuia sau ambilor, depinde de la caz la caz, nu mai îi(le) este suficient… Prin urmare, consideră că este necesar să se ”oficializeze” această relație… să-și pună cătușe strălucitoare pe degete, cer logodna, nunta, și așa mai departe…. Sunt mai fericiți cei doi?… Nu cred, sunt doar niște biete etichete pe care mulți consideră că societatea le cere… dar pentru ce?  Pentru ceva care nu există decât în mintea celor doi implicați… 

Dar, ce facem cu dorința ambelor părți de a rămâne încă o zi împreună?… Din acest motiv, îmi pare rău să spun că nici o încercare de a transforma o relație în ceva concret nu va funcționa. Mai mult, este un semn de nesiguranță al ambelor părți. Este ca și cum ai afirma: „Dragostea noastră nu este de ajuns”. Mulți au nevoie de ceva oficial, trebuie să-i dea un nume acelei relații, să semneze contracte,  să facă o mare petrecere astfel încât nimeni să nu aibă îndoieli (să nu creadă) că acea relație nu este adevărată. Totul într-o încercare disperată de a deține ceva ce ar trebui să fie doar de ”împrumut”… Și de multe ori ambii doresc să împingă relația ”la alt nivel” pentru a se asigura că aceasta nu dispare…

În mod ironic, toate eforturile depuse pentru a crea ceva „solid” și tangibil, pot fi responsabile pentru sufocarea relației. Ce nu ați văzut cupluri care după ce și-au ”oficializat” relația, s-au despărțit, că acel ”ceva dintre ei nu a mai funcționat?

Privește bine, tu îți trăiești relația?  Doar bâjbâi? Atunci să știi că relația ta există numai pentru că tu și celălalt ați decis să rămâneți unul în compania celuilalt pentru încă o zi. Relația există numai în mintea unuia dintre voi și poveștile pe care le spuneți altor persoane, îi fac pe cei din jur să îi vadă ca un cuplu.

Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu am nimic împotriva ”alianțelor” sau a ”partidelor bune de nuntă”. Acest lucru poate fi toate distractiv. Viața noastră este o mare piesă de teatru în care putem juca personaje, inventa relații foarte serioase și să avem o recuzită nemăsurată în tot ceea ce găsim distractiv… însă, ceea ce nu trebuie uitat este faptul că ,toate acestea sunt doar decorațiuni… Nu sunt esența… Un contract semnat de către un ofițer de stare civilă nu va face relația mai puternică. Nu este o mare petrecere… Este un angajament, dar nici unul dintre cei doi nu sunt proprietari ai relației.

Într-o relație importanța principală o are faptul ca tu să fii convins în fiecare zi că relația merită și că faci totul în sensul acesta… Motivele pentru care celălalt vrea să rămână lângă tine trebuie să rezulte din voința sa liberă, și să stea pentru că se simte fericit, nu pentru un inel de pe deget arată că sunteți angajați într-o relație.

Trăiește-ți relația în fiecare zi ca și cum ar fi ultima… Ca și cum ar fi ultima ta șansă de a fi cu persoana pe care o iubești…  sincer, fiecare zi poate fi chiar ultima… Oamenii sunt liberi să vină și să plece în și din viața noastră… Fiți conștienți de faptul că celălalt vă poate părăsi în orice moment (chiar și cu contracte semnate)… probabil asta este ceea ce îi va face pe oameni să fie mai buni… să fie niște parteneri mai buni, mai încrezători, mai lucizi… mai maturi.

Deci, nu-ți dori un inel!… Dorește-ți dragoste, dorește-ți să auzi ”te iubesc”… Asta e ceea ce trebuie, este important și… de fapt asta e tot ceea ce avem nevoie!

Cu dragoste, Lilium

Știi de ce e atât de frumoasă?


Pentru că ea a trecut prin iad și a supraviețuit…

Pentru că ea a adormit plângând și dimineața s-a ridicat și a continuat… a zâmbit și nu a renunțat…

frumoasaPentru că ea a simțit atât de multă durere încât a crezut că inima sa aproape s-a oprit… dar, chiar și atunci când pedeapsa durerii i-a îmbrățișat sufletul, ea nu s-a descurajat…

Pentru că frumusețea ei a venit din interior, din esența ei, iar zâmbetul ei a strălucit mai mult decât soarele…

Pentru că puterea sufletului îi impresionează chiar și cei mai viteji, și… în ciuda faptului că ea este delicată, își apără cu dinții și cu unghiile idealurile…

Pentru că frumusetea ei vine din interior spre exterior….

Pentru că uneori viața o pedepsește, dar ea merge mai departe cu un scop, cu încredere, și știe să-și predea soarta în mâinile universului…

Și,mai știi de ce e atât de frumoasă?!…

Pentru că ea a trăit deja în întuneric… vara fără căldură, zi și noapte fără soare fără lună… dar, acum ea știe că întunericul nu va mai intra în viața ei… deoarece a aflat că acest lucru se poate întâmpla doar dacă e ava permite lucrul acesta….

Pentru că în întuneric, în momentele de singurătate, ea a învățat să fie lumină… și, a învățat să fie cel mai bun tovarăș de drum, pentru Tine…

Cu dragoste, Lilium

Dacă vrei dragoste cu adevărat…


De ce uneori prezentul este atât de frumos, încât ne este teamă de viitor?… mulți spun că sentimentele noastre s-ar diminua cu timpul, doar pentru că, poate… nu am găsit pe cineva care să ne iubească cu adevărat… nu știu cât este sau nu este adevăr, știu doar că totul ține de noi…

Știu că sunt momente când ne aricim și ne îndepărtăm conștient de tot… altele, când am dori să fim sufocați cu sărutări… dar, ce este greșit în asta?… frumusețea sentimentelor noastre constă în faptul că nu sunt lineare, fade… tu, ar trebui să te întrebi doar…

Dacă vrei dragoste cu adevărat...

Dacă vrei dragoste cu adevărat…

Vrei dragoste cu adevărat?… ei bine, atunci învață să apreciezi în primul rând dragostea altora… astăzi, și asta o spun cu simțul răspunderii, toți, într-o mai mică sau mai mare măsură disprețuim dragostea altora… de multe ori am auzit și am văzut cum este insultat un cuplu doar pentru că sunt împreună… pentru mine, dacă un cuplu este și rezistă împreună, indiferent de încercările la care îi supune mediul extern… și aici aș sublinia ”atotștiutorii a tot și a toate”… înseamnă că, Dragostea încă există!… și îmi vine să strig cu voce tare…

Vrei dragoste cu adevărat?…  atunci învață să iei lângă tine pe acela care pune suflet în tot ce face și căruia îi pasă… învață să iei lângă tine pe acela care rămâne indiferent de situație… învață să apreciezi sentimentele… pentru că ele sunt cel mai frumos lucru… învață să alegi pe cel imperfect… pentru că acea persoană imperfectă va ști să te facă fericit(ă)… învață să alegi bine cu cine vei călători pe drumul sinuos al vieții… doar din imperfecțiune se poate naște o iubire perfectă și adevărată…

Pe parcursul timpului mulți m-au întrebat ce înseamnă iubirea pentru mine… Ie-am răspuns, în stilul meu caracteristic… e simplu!… dragostea este atunci când doi oameni… în ciuda a tot ce se întâmplă în jurul lor, în ciuda problemelor și în ciuda lumii întregi… acei doi oameni sunt legați cu firele invizibile ale esenței sufletelor lor… nu în mod complicat, ci simplu… pentru mine, asta este dragostea… inexplicabilă, simplă și plină de esența pură a bucuriei de a trăi… chiar dacă știu că poate fi efemeră…

Pe lumea asta există oameni care sunt împreună, o zi, o lună, un an… pentru puțin sau pentru mult timp… dar iubesc, iubesc puternic, cu maxima intensitate a simțurilor… și nu le este teamă…

Și, mai apoi m-au întrebat… dar, de ce să pui suflet dacă poate fi efemeră?… și Ie-am răspus din nou, senină… pentru că e ușor, pleacă din viața ta o persoană, nu o mie… viața nu este lineară, pentru că altfel ar fi fadă… și mai apoi, dacă nu am pierde, nu am reuși să prețuim când găsim… ar viața este diversă pentru fiecare persoană în parte, ca și sentimentele dealtfel… ce este cu adevărat și ce ar trebui să reținem este faptul că… toți ar trebui să aibă privilegiul de a întâlni o inimă… care bate pentru ei…

Să reușești să te pierzi într-un sărut, într-o îmbrăţişare, în timp ce faci dragoste… să îți zâmbească de fiecare dată când te privește ca și cum niciodată nu a văzut nimic mai frumos… asta e dragostea adevărată!… și poate fi efemeră dacă nu o protejați… sau… poate dura o viață… dă-i voie inimii să sufere dacă așa simte… cele mai puternice iubiri s-au născut din suferinţe și din inimi brăzdate de cicatrici…

Priviți cu băgare de seamă și fiți atenți la cei din jurul vostru sau la cei care vă apar în multele escale ale vieții… Dragostea încă există!… trebuie doar să vă dați o șansă!

Cu dragoste, Lilium

… ţine capul sus!


Atunci când o femeie puternică este dărâmată, ar fi mai bine pentru tine să nu crezi că ea va rămâne acolo pentru mult timp… va găsi întotdeauna în ea puterea să se adune, să se ridice și să meargă mai departe…

O femeie puternică nu se va opri niciodată din a crede în îndeplinirea viselor sale… și va continua să meargă înainte datorită propriei credinţe, indiferent de dificultăţile care îi apar în cale…

O femeie puternică acceptă că este departe de a fi perfectă și că poate face greșeală după greșeală… pentru simplu motiv că nu trăiești cu adevărat dacă nu și greșești… și cel mai important, nu uită să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru mila sa, de fiecare dată când greșește..tine capul sus copyO femeie puternică zâmbeşte, chiar dacă mii de lacrimi îi inundă ochii și chipul… de dragul celor pe care-i iubește… Ea ţine capul sus, alungându-și îndoielile şi temerile ce-o frământă…

O femeie puternică ştie că nici măcar una dintre durerile ei, nu este în zadar… Ea înţelege că inima ei este în mâinile celor pe care îi iubește… și chiar dacă aceștia i-o vor rupe în milioane de bucăți, ea le va aduna și le-o va dărui din nou… cu dragoste…

O femeie puternică are încredere că Dumnezeu îi va umple viaţa cu frumusețe și fericire… așa cum după durere și întuneric urmează lumina și bucuria…

Și mai știe… să fie o adevarată doamnă chiar și atunci când lumea ei este pe cale să se prăbușească… știe să fie parte din viaţa ta, trăiește și respiră odată cu tine, există pentru tine… caută și găsește drumul depăşind orice dificultate ce-i apare în cale…

… și crede în tine… pentru că asta o face puternică…

Cu dragoste, Lilium

Invitație la Meditație… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…


Încep această postare printr-o întrebare retorică… pentru mine… deși, sunt convinsă că mulți dintre voi și-au pus-o până acum de cel puțin o dată… Oare de ce nu realizăm la momentul oportun că lucrurile se schimbă… și că inclusiv noi ne schimbăm în timp… și că tot ce avem de făcut este ca într-o anume zi, să ne schimbăm modul de a-i vedea, de a-i privi cu ochi ”noi”, pe oamenii pe care îi iubim???…

În ceea ce mă privește, în viața asta, cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc și să-i cunosc, sunt cei care au cunoscut înfrângerea… au cunoscut suferința… au cunoscut lupta cu ei înșiși și cu viața de multe ori prea nedreaptă… cei care au știut ce înseamnă să pierzi și au știut să piardă cu demnitate… oameni care au reușit să-și găsească drumul de acolo, din adâncurile cele mai întunecate ale ființei umane…. Aceste persoane au o apreciere, o sensibilitate și o înțelegere a vieții extraordinară… abisurile în care au fost aruncați de soartă nu i-au înrăit, nu le-au înnegrit sufletul… ci le-a umplut cu compasiune, blândețe, înțelegere și de o iubire profundă, curată… pentru ceilalți… aceștia sunt oamenii frumoși, care au reînviat din propria cenușă… și care nu trăiesc doar că se întâmplă…

Invitatie la Meditatie..Ar trebuie să ne lăsăm să fim iubiți de oamenii care într-adevăr ne iubesc… de oamenii care contează cu adevarat… parcă prea mult din timpul petrecut în viața asta, suntem orbiți de propriile noastre preocupări inutile, de oameni care nici măcar nu contează și… uităm de oamenii frumoși… uităm să ne iubim și să iubim… uităm să privim mai des spre familie, la adevăratele noastre nevoi… uităm să ne acordăm timpul necesar pentru a răsufla și a ne re-descoperi, să ne calmăm… să căutăm susținere în societate și prieteni… uităm că trebuie să încercăm constant să ne eliberăm mintea și să avem încredere în visele noastre…

… mă gândesc… că poate este timpul să punem capăt unor situații… poate e timpul să iubim oamenii și să ne lăsăm să fim iubiți…

Câteodată, parcă simt prea mult… parcă sentimentele întregii lumi vor să-și găsească loc în inima mea… asta simt și asta e ceea ce mi se întâmplă și adeseori îmi vin în minte o mie de întrebări întrebătoare pe care le aștern aici, gândindu-mă că poate, cineva are un răspuns… 

Credeți că sufletul omului are vreo limită pentru ceea ce simte, că uneori poate simți mai mult decât ar putea îndura?… sau… credeți că este posibil ca sentimentele să te conducă pe căi greșite?… oare limitele sufletului se potrivesc cu limitele noastre fizice?…  nu știu… eu sunt doar eu și nu pot percepe diferența dintre interior și exterior… să fie asta mai rău?…

scariDe multe ori, privind în jurul meu, mă întreb dacă toată lumea crede că e mai rău pentru el dacă simte… probabil, așa o fi… cine sunt eu să contrazic pe cineva… îmi pot exprima doar dezamăgirea când văd că oamenii nu înțeleg… de fapt, este mai rău când nu simți, când îți reprimi sentimentele, dorințele și visele… 

Știu… uneori nu-i putem vedea cu ochi ”noi”, în deplinătatea frumuseții lor, pe oamenii pe care-i iubim… știu, poate suntem prea prinși în propriile noastre griji… sau poate, alteori, ne simțim prea comozi în aroganța preocupării cu lucruri inutile și nu mai suntem capabili să apreciem pe deplin ce înseamnă confortul sufletului nostru… Oricum, oricât de ocupați, preocupați sau aroganți am fi, putem să găsim o fărâmă de timp pentru a-i face  să zâmbească pe cei pe care-i iubim… eu asta fac, și nu este greu!… de aceea, nu înțeleg de ce oamenii nu mai sunt capabili să zâmbească… de ce nimeni nu mai dăruiește un zâmbet netrucat… oare,ce costă?… oare, oamenii chiar sunt în pragul disperării?…

Nu știu câtă logică veți găsi în aceste rânduri… tu, reflectă asupra lor și încearcă!… încă mai ai timp să îți reașezi valorile și să o iei de la capăt!!!… și cu siguranță vei avea o călătorie minunată prin viață!… Iubind!

Cu dragoste, Lilium

Carnavalul de zi cu zi…


Sunt momente când simți că tăcerea te înconjoară și te apasă, în timp ce în mintea ta o mie de gânduri se ciocnesc, se întâlnesc… se ucid…  se îndepărtează, se suprapun… dar, dacă cineva te întreabă în acel moment la ce te gândești… oare de ce răspunzi „la nimic!” ?!!!…

Carnavalul de zi cu zi…Pentru că se nasc furtuni în noi, pentru că fiecare în parte trebuie să luptăm împotriva greutăților vieții… dar, există furtuni pe care le purtăm în noi și nu le putem învinge… sunt acelea care se creează din faptul că de multe ori știm că suntem falși, că nu suntem ceea ce vrem să demonstrăm altora… și cine nu va învăța că într-un final, trebuie să spună adevărul, va rămâne veșnic prizonierul furtunii din el…

Poate pentru că toți cer să fii sincer, dar de fapt sunt foarte puțini aceia care sunt capabili să suporte adevărul?… mai ales atunci când răspunsul nu seamănă cu ceea ce vor să audă… Nu asculta cuvintele pentru că ele înșală…. Nu te lăsa sedus de o privire pentru că poate fi doar o iluzie… privește cu atenție la modul în care te tratează persoana care pretinde că te iubește… ăsta e singurul adevăr care contează… De aceea, poate, mie îmi place să-mi ascult tăcerea… ea spune adevărul… nu sunt precum acele minciuni purtate de măști…

Măști, măști, măști… oriunde privești vezi doar măști… Nu, nu este carnaval…  este doar viața de zi cu zi… măști de paradă care ascund nenorociri acolo unde tu crezi că vezi prieteni…  ascund cicatrici acolo unde tu vezi zâmbete… sau prefăcătorie ascunsă acolo unde te-ai gândit că găsești sinceritate și căldură sufletească… Da, oamenii sunt adevărați maeștri, capabili să se ascundă foarte bine în spatele măștilor… dar vor face asta doar pentru o perioadă, pentru că mai devreme sau mai târziu îți vor arăta cine sunt ei cu adevărat…

mascaAmintiți-vă mereu un singur lucru… dați-vă jos masca atunci când sunteți voi cu voi… desigur, îi puteți minți pe alții, dar… atunci când te privești în oglindă, ea va reflecta realitatea… nu masca… a te minți pe tine, a-ți minți propria inimă este ca și cum ai purta niște haine prea mici și incomode pentru sufletul tău… este un chin tăcut și continuu… dezbracă-le, fii liber!… fii conștient de faptele tale…

Îmi plac persoanele adevărate, acelea care emană parfumul sincerității… măștile, îmi provoacă doar silă… și indiferent cât de mult ar vrea să se parfumeze cu acel parfum al bunătății, mirosul de fals se simte oricum… chiar dacă unii sunt buni la minciuni și aparent, reușesc să ne convingă că victimele ar fi chiar ei…

Nu spun că eu eman chiar un miros plăcut… dar, știu că am o inimă care miroase bine, a iubire… și cu siguranță nu las în urma mea o dâră de parfum dezagreabil, ca semn al trecerii mele prin viața cuiva… dacă m-ați întreba ce înseamnă falsitatea, v-aș răspunde că este om apropiat sufletului care zâmbește… în timp ce minciunile lui te omoară…

Dar, de fapt… nici unul din noi nu purtăm vreo vină… împroșcăm în jurul nostru adevăr și minciună, în încercarea de a explica ceea ce nu putem înțelege… precum o dragoste de neatins, îndepărtați și totuși atât de aproape… nu este vina nimănui… suntem ca niște lumi paralele, distante… de neatins… întrebarea care rămâne e doar una…

Noi purtăm masca sau… masca ne poartă pe noi?!!!

Cu dragoste, Lilium