Reflexii și reflecții… la 47 de ani!


Mulțumesc tuturor celor care m-au sunat sau mi-au trimis mesaje de felicitare pentru ziua când copacul vieții mele a împlinit 47 de ani!… și în special celor care n-au avut nevoie de invitație și au venit să fie aproape de mine… Frunze de nădejde ale copacului vieții mele care au rezistat împreună cu mine tuturor vicisitudinilor anotimpurilor care s-au precedat în toți acești ani de viețuire pe acest pământ… prieteni dragi, familie, oameni dragi, care au ales să mergem împreună pe drumurile vieții…

La vârsta de 47 de ani, pot spune cu certitudine că timpul nu se comprimă, nu se dilată, ci pare a fi invariabil, este partenerul nostru invizibil, un al doilea participant în tot ceea ce înseamnă viața noastră, un participant care ne poate deveni aliat de nădejde sau dușmanul cel mai redutabil…

Mai pot spune cu certitudine că există oameni în viața noastră care ne fac fericiți sau nefericiți doar pentru simplul motiv că ne-au întretăiat calea. Și, mai apoi… unii merg pe drum alături de noi pentru timp îndelungat, iar pe ceilalți doar îi întrezărim printre treptele vieții la un moment dat…

Voi face o analogie interesantă… cine mă cunoaște bine știe că am acest ”prost” obicei de a face analogii atipice… Voi asemăna viața cu un copac, iar oamenii întâlniți pe parcursul vieții, cei pe care acest timp invariabil de omniprezent îi aduce alături alături de noi… hai să îi numim familie sau prieteni pe acești oameni…. frunzele copacului, iar ele reprezintă unul dintre prietenii noștri sau un membru al familiei noastre…

Prima frunză care se naște este Mama și cea de-a doua este Tata… cei doi care ne arată ce este viața… apoi următoarele frunze ce vin sunt frații sau surorile, cei cu care împărțim spațiul nostru, astfel încât ei să poată înflori ca și noi… ne știm întreaga familie a frunzelor pe care o respectăm și căreia îi dorim tot binele…

Dar, soarta ne prezintă altor prieteni pe care nu i-am știut și cărora nu am știut că le vom fi traversat calea… iar la copacul vieții noastre se adaugă și mai multe frunze…

Cunoaștem oamenii potriviți… o să îi numesc aceii prieteni ai sufletului, a inimii… sunt sinceri, sunt adevărați, ei știu când nu suntem bine, știu ce ne face fericiți… ne fac să ne dorim să mergem cu încredere în viitorul cețos și necunoscut, fără să ne uităm înapoi cu regrete…

… uneori, unul dintre acești prieteni de suflet se instalează în inima noastră și apoi îl numim iubit… el ne luminează ochii, ne imprimă muzica pe buze și ne face să dansăm pe ritmul inimii…

… mai există și acei prieteni care ne ating viața întâmplător, razant… la o sărbătoare, pentru o zi sau o oră… ne pun zâmbetul pe față atâta timp cât suntem cu ei…

Ups, să nu uităm prietenii îndepărtați, cei care se află în vârful ramurilor și când apare suflul vântului îi rătăcesc mereu între o frunză și alta…

În toată această creștere a copacului, noi creăm timpul… îl lăsăm în viața noastră, și el ne conduce întotdeauna corect, spre visurile sau pe cărările pe care trebuie să ni le asumăm în viața asta. Frunzele mari și puternice  sunt oamenii potriviți, aceia care nu se vor pune în calea lucrurilor pe care le  dorim și care nu ne vor lăsa vântul să ne rătăcească calea… ei ne încurajează să încercăm mai mult, să visăm mai mult, să facem mai mult… nu ne impun limite de timp, nu ne limitează visele ci ne îndeamnă să urcăm cu ei munți și nu le pasă cât timp le va lua, își doresc doar să creștem împreună…

Timpul implacabil, va trece… anotimpurile se vor succede pentru că așa este scris în legea firii… inevitabil vom pierde câteva din frunzele noastre… altele se vor naște imediat după aceea, iar altele rămân timp îndelungat alături de noi, martori ai bucuriilor, necazurilor, reușitelor sau eșecurilor noastre…  
Dar, ceea ce ne face fericiți, chiar dacă unele frunze au căzut… este faptul că ele vor continua să trăiască cu noi, hrănindu-ne rădăcinile cu bucurie…  amintiri ale momentelor minunate când ne-au însoțit pe drumul vieții…

Acum, la cei 47 de ani, îmi doresc și vă doresc vouă, tuturor frunzelor copacului meu, pace dragoste noroc și prosperitate… astăzi și întotdeauna, pur și simplu pentru că fiecare persoană care a trecut sau trece prin viața mea este unică… și întotdeauna lasă puțin din el însuși și ia puțin din mine…

Au fost și vor fi și cei care iau multe, și care nu vor lasa nimic… dar așa e viața frunzelor… depinde cât de bine reziști vântului vieții care suflă fără nici o avertizare prealabilă…

Sper că așa cum alții au fost pentru mine frunzele mele puternice, de nădejde… așa să fi fost și eu pentru alții… de fapt aceasta este cea mai mare responsabilitate a vieții noastre și dovada clară că două suflete nu se întâlnesc din întâmplare… Viața nu este un basm, întotdeauna cu un început și un final fericit…  Viața începe și se termină în necunoscut… iar între început și final este copacul cu frunzele sale… dacă copacul – spiritul, nu moare… cu siguranță ne vom bucura și vom iubi fiecare etapă a vieții noastre…

Vă doresc o viață frumoasă așa cum mi-o doresc eu, să trăiți cu sinceritate, cu emoții, cu compasiune pentru suferință… și mai ales să trăiți cu speranță!

Cu dragoste, Aceeași EU

Reclame

Nu sunt obligată să mă prefac că sunt ceea ce nu sunt


Nu sunt obligată să fiu de acord cu ceea ce nu se potrivește cu felul meu de a fi, de a gândi… Nu sunt obligată să înghit tonul ridicat al unei voci, să-mi fie frică și să renunț la ceea ce gândesc și-mi doresc… Nu sunt obligată să pretind că mă simt bine cu cineva  care nu mă face să mă simt bine… Nu sunt obligată să trăiesc așa cum alții se așteaptă ca eu să fiu și să viețuiesc…

nu-sunt-obligataNu sunt obligată să fiu de acord cu ceea ce nu se potrivește cu felul meu de a fi, de a gândi, doar pentru a mulțumi pe alții… am vise, sentimente, voința mea, adică, nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mine… dacă cineva vrea să fiu de acord cu el, va trebui să încerce să trăiască adevărul meu, să uite că este în contradicție cu mine… dacă aș fi de acord cu tot și cu toate,  nu aș mai fi eu… aș fi doar un robot, nefericit și frustrat…

Nu sunt obligată să înghit tonul ridicat al unei voci, fără motiv… mă simt jignită în demnitatea mea când cineva mă atacă în mod deliberat. De aceea, mă voi asigura că celălalt va înțelege foarte clar care sunt limitele răbdării mele.

Nu sunt obligată să insist într-o relație ce nu funcționează, să-mi fie frică și să renunț la ceea ce gândesc și-mi doresc și să pierd șansa de a fi fericită. Abandonul unei relații fără viitor este un act de mult curaj, necesită timp și… multe lacrimi… Dar, a rămâne ancorat, atașat de ceva ”gol”, poate doar răni și mai mult… A continua o relație doar din cauza temerilor și a jenei pentru eticheta ce o vor pune ”ochii” celor din exterior, ar fi una dintre cele mai proaste atitudini pe care eu o pot avea…

Nu sunt obligată să pretind că mă simt bine cu cineva  care nu mă face să mă simt bine… care nu-mi adaugă nici o plus valoare, din contră mă face să mă simt inconfortabilă cu mine sau… nimic… Nu trebuie să zâmbesc oamenilor falși, ipocriți, lacomi și lași… Voi sta la o distanță sigură față de tot și ceea ce transpira negativitate în jurul meu și nu mă poate face să mă simt fericită și mulțumită…

Nu sunt obligată să trăiesc așa cum se așteaptă alții ca eu să fiu, nu mă supun tiparelor arhaice care fac doar să aplatizeze tot ceea la ce vibrează inima mea… Sunt cineva care simte, iubește și urăște în ritmul esenței mele… cineva care simte că e o ființă plină de un foc viu, care  plânge, cade… și se ridică… iar și iar… cu forțe înzecite de a o lua de la capăt mereu…

Nu sunt obligată să plâng pe ascuns atunci când tristețea vine peste mine, doar pentru că alții pot să mă considere o persoană slabă… Puterea mea vine din durere, puterea mea se înzecește în timpul furtunilor mele emoționale, astfel încât vidul artificial creat în jurul meu, este depășit de voința de a trece peste.

Nu sunt obligată să accept tot ceea ce mi se întâmplă rău cu resemnare… Am dreptul să contrazic, să mă apăr, să strig durerea mea… ca să mă reechilibrez și să merg mai departe, eliberată de trecut…

Din moment ce eu nu rănesc sentimentele altora, din moment ce eu nu calc peste sufletul nimănui, mă pot elibera de tot ceea ce mă împiedică în drumul meu, ignorând ceea ce nu mi se potrivește, păstrând doar ceea ce mă ajută să devin mai bună, să văd adevărul și ceea ce îmi aduce lumină, care mă acceptă așa cum sunt, cu toată ființa mea și zâmbetul meu sincer…. 

Singurul lucru la care sunt obligată este acela de a fi fericită!!!

Cu dragoste, Lilium

Curaj…


Și tu ți-ai petrecut o mare parte din viață cerându-ți scuze celor care te-au rănit?… Nu mai face asta… Nu există un final perfect când doi oameni o iau pe drumuri separate…învață cum merg lucrurile alegând calea cea mai grea… știi, unele povești nu au un început, mijloc și sfârșit… ele năvălesc peste tine și ți se întâmplă, de-a valma… pentru că viața asta nu se rezumă doar la a spune ”nu știu de ce” sau ”nu știu cum” și păreri de rău… este nevoie să lași viața să te învețe și să te schimbe… trăiește momentul și încearcă să-l faci cel mai bun din viața ta… ai curaj să trăiești fără să te întrebi sau să știi ce se va întâmpla în continuare!…

flori copySper ca într-o zi să poți zâmbi cu sufletul, și să îți înflorească în piept voința de a broda iubire deasupra durerii… pentru ca, în cele din urmă, să te poți elibera și să mergi mai departe… pe drumul hărăzit ție.

Cu dragoste, Lilium

Ceea ce contează…


Iubirea este ceva diferit de la o persoană, la alta… Iubirea este acea alegere de a fi alături de cineva în ciuda inimii sale… murdărită cu petele neîncrederii și frustrării… Iubirea este răbdătoare şi bună… este deliberată… Iubirea este grea… este durere şi sacrificiu… sunt acele momente când, chiar dacă vezi întunericul în persoana cealaltă… tu, sfidezi impulsul de a o rupe la fugă…

Ceea ce contează..Puterea iubirii face să se nască în noi dorințe incredibile… fantezii… dar, atenție!… nu toate dorințele sau fanteziile sunt menite să fie încercate, atinse sau cu experimentate… riști să uiți de cel de lângă tine… și chiar de tine… a te proteja pe tine şi ceea ce ai construit în jurul tău, este mai important decât fantezia sau visele…

Întotdeauna, trebuie să avem grijă să onorăm angajamentele din viaţa reală… înaintea fanteziilor… Respectă-ți întotdeauna dragostea… Amintește-ți mereu că inima şi sufletul tău sunt înaintea oricui altcineva… fă un pas înapoi şi amintește-ți ce te-a făcut să o/îl iubești prima dată… şi sigur vei renunța la lumea fanteziei în favoarea realității… și a iubirii, a ceea ce contează cu adevărat în viața ta…

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vieții…


Viaţa… ne sperie…  sau poate nu… dar, cu siguranță ne brăzdează sufletul cu mii de cicatrici… este inevitabil, nu ne putem împotrivi… doar putem învăţa să trăim cu acele cicatrici sau ele ne vor omorî cu mult înainte de a muri biologic…

Sunt cicatrici mici, mari, cicatrici vechi și mai adânci decât oceanul… dar ele ne definesc, devin parte din noi și din harta vieții noastre…

LIFE AND COLORÎn viaţă, toți au sau vor avea inima frântă… asta, bineînțeles numai dacă trăim cu adevărat și ne asumăm faptele … pentru că dacă trăiești cu adevărat, este inevitabil…  nu trebuie să ne fie teamă, cicatricile înseamnă  că am experimentat cu adevărat viaţa… Unii oameni sunt meniți să rămână în vieţile noastre… alții sunt meniți să fie doar simpli treacători…  dar, prin trecerea lor există cu siguranță, întotdeauna o lecţie de învăţat… 

Care sunt cicatricile cele mai dureroare și mai adânci?… acelea pe care le scrijelește în suflet o dragoste neîmpărtășită… să accepți realitatea și să îi dai drumul celui/celei pe care tu îl/o iubești este probabil cel mai dificil…  cu siguranță mulți dintre noi am cunoscut măcar o persoană care iubea cu tot sufletul, capabilă de sacrificii de neimaginat, dar căreia iubirea nu i se împărtășea… nu sunt ipocrită să spun că aș putea înțelege și de aceea spun că acestea nu sunt neapărat cicatrici… este doar boală… am subliniat acest pasaj pentru că devine pentru mulți o karmă artificială din care fac laitmotivul vieții lor… 

Asta nu înseamnă să încetăm să mai iubim… înseamnă că trebuie să ne canalizăm iubirea pe altcineva, pe acel cineva care are disponibilitatea sufletească de a ne oferi ceea ce primește de la noi…  vieţile noastre sunt divergente de cele mai multe ori, merg pe două căi diferite… asta nu înseamnă că s-a încheiat călătoria prin viaţă…  trebuie să înțelegem că indiferent de câte sacrificii sau compromisuri am face, nu putem merge forțat alături de cineva care are drumul diferit fațăde al nostru… deci, lasă-l/o  să plece… și tu du-te pe drumul tău… chiar dacă îți va fi atât de dor încât simți că ți se sfâșie sufletul… dragostea ascunsă, dragostea bolnavă… face rău… iubește-o/iubește-l de departe… și continuă-ți propria călătorie… 

Ne naștem singuri, vom muri singuri… prin viață, e adevărat că ne însoțesc mai multe persoane…  dar tu, învață să iubești și să oferi dragoste, nu ezita…  este chiar simplu… și cicatricile ce vor rămâne în urmă le vei privi cu drag… nu cu durere…

Nu vă fie teamă să schimbați direcția dacă aveţi nevoie… uneori, acesta este cel mai bun lucru  şi ți se pot deschide porțile unor noi opţiuni… adunați-vă, ridicați-vă și avântați-vă cu toate forțele  pe drumul vieții, chiar dacă simțiți că v-ați pierdut tot elanul… ce va fi sau dacă va funcționa, nu știu știu doar că nu trebuie să vă fie teamă de cicatrici… și mai știu că, dacă vă păstraţi pe voi, veţi ajunge la capătul călătoriei vieții voastre fericiți…

Cu dragoste, Lilium

Cicatrici ce desenează harta vietii..P.S …și nu uita!… Ne naștem singuri, vom muri singuri… dar, cicatricile care-ți brăzdează sufletul  te-au ajutat să devii persoana care ești azi… și mereu îți vor aminti de cei care te-au însoțit prin viață…

♥ 

Dilemă: Dragoste sau cursă cu obstacole?…


Dragostea nu are nici greutate, nici înălţime, nici adâncime… nu există nici o unitate de măsură care poate da cu precizie valoarea sa… Îţi face inima să bată mai repede decât un ceas gigantic, îţi face să strălucească ochii precum un cer împânzit cu puzderii de stele… te gândeşti la o mie de cuvinte pentru a le spune persoanei pe care o iubeşti imediat ce o întâlneşti…

…dar, când cei doi îndrăgostiţi se găsesc unul în faţa celuilalt, nu îşi mai amintesc nici măcar una din frazele drăguţe pe care le-au gândit pentru persoana iubită… se privesc  în ochi şi nu vorbesc… singurul lucru pe care îl aud este sunetul a două inimi îndrăgostite care bat nebuneşte… şi un „te iubesc” suspendat în aer… tăcere… cei doi se îmbrăţişează atât de strâns încât nu mai pot nici măcar să respire… gesturile şi privirile înlocuiesc cuvintele… şi sunt tot ce contează cu adevărat…
Dilema- Dragoste sau cursa cu obstacole..Declarăm că suntem îndrăgostiţi unul de celălalt… deci, atunci când dragostea  din noi este atât de mare încât trupul nostru nu îi mai ajunge şi ar vrea să cuprindă întreg universul cu imensitatea sa, logic ar fi ca… ea, dragostea să depăşeaşcă orice obstacol… corect?… aşa spun toţi… dacă ne iubim, împreună reuşim să depăşim orice greutate sau provocare… mă înşel?… n-aş prea crede… nu că acum, mă face să vorbesc acea speranţă săracă, puţină şi fragilă care mi-a mai rămas… dar este cu adevărat absurd cum nu înţelegem că sarcina noastră ar trebui să fie aceea de a face fericită persoana iubită… protejând-o şi iubind-o cât de mult putem… şi nu aceea de a ne înscrie la o cursă cu obstacole pentru a ne da seama cât de loiali suntem unul altuia sau cât de mult ne iubim…

Poate eu sunt prea ciudată…. sau poate că nu sunt eu cea mai în măsură să vorbesc… dar… Viaţa este făcută din o infinitate de clipe… fracţiuni de momente care pot perturba totul în jurul tău… Dragostea, este un soare prea mare ca să  îl ţinem noi oamenii pe umeri, pentru că am putea cădea sub strălucirea sa…  parcă aşa spunea cineva, la naibilui nu-mi mai amintesc cine…

Dar, practic cum ar fi dragostea  dacă nu am încerca să o măsurăm, ca mai apoi să ne agităm şi să tremurăm când trebuie să spunem cât de mult iubim?!…

Cu dragoste, Lilium

Definiţia dragostei…oare o ştie cineva?


Te-ai întrebat vreodată ce este dragostea?… Profund, în linişte, intim, în inima ta… ce este dragostea?… Poate senzaţia unei clipe, pe care mulţi o numesc emoţie… dar, iubirea ce este?… Dragostea este o suflare de vânt care îţi mângâie inima?… Dragostea este sentimentul de speranţă în faţa unei rugăciuni?… Iubirea este acea pace infinită a unei mângâieri?… Dragostea… este căldura unei îmbraţişări sincere?… Dragostea este mirosul dulce al unui sărut pasional?…

Definitia dragostei...oare o stie cinevaDragostea… ce este dragostea?
Într-o clipită, totul se poate crea cu dragoste şi… într-o secundă totul se schimbă… Iubirea dă strălucire zilelor  care înainte erau toate la fel… este un licărir de bucurie în zâmbete de copii…  este o clipă şi totodată eternitatea închise în ea… Dragostea este un vis, o carte de poezii pe genunchi… este un cântec de leagăn seara… este prima întâlnire a îndrăgostiţilor, şi pudoarea primului sărut… Momente de eternitate închise pentru totdeauna într-un unic şi uimitor mesaj… iubirea este viaţa!…
Cu dragoste, Lilium