Captivitate…


Sunt anumite momente când suntem precum un biet fluture care nu mai este capabil să spintece văzduhul… pentru că aripile sale… acele aripi atât de puternice odinioară… care reușeau să-și reia zborul ori de câte ori cădeau sleite de puteri la pământ… acum, le simte ca și cum ar fi pline de catranul răului, care le împiedică să se înalțe și să-și reia acel drum frumos și lung de-a lungul căruia mai are multe de făcut…

CaptivitateȘi așa… fluturele se simțea pierdut… credea că este inutil să mai lupte… unde să mai găsească acea forță când el și-a pierdut speranțele… oare va fi cineva care să-l facă pe sărmanul fluture să încerce să lupte?… raza lui de soare îl va mângâia din nou?… 

Aripile îi sunt împietrite,congelate… nu mai au nici o reacție… parcă nici un stimul nu le mai trezesc… nu mai au viață și totul în jur e cuprins de întuneric… atâta suferință, atât de multă apatie… atât de mult negru…

Își dorește să vadă licărul unei lumini îndepărtate… da, lumina… numai ea poate atrage atenția fluturelui… să trezească în el acel ceva… să trezească speranța… doar o mică licărire de lumină care încet … încet… să îl cuprindă… și să devină noua lui sursă de viață…

Acea rază de soare să-l încălzească cu pulberea magică a dragostei… să dezghețe frigul exterior… și cu multă răbdare, să ajungă la sufletul său… aripile să-i prindă culoare și viață… și fluturele să fie eliberat din captivitatea de catran, a întunericului propriilor temeri…

Cu dragoste, Lilium