Am nevoie de o inimă nouă…


Când eram un copil, mă întrebam dacă inima stă întotdeauna în acelaşi loc sau se poate muta… la un moment dat, când am mai crescut, am înţeles… că ea rămâne întotdeauna în acelaşi loc, în stânga pieptului… şi pe măsură ce creşteam începeam să înţeleg şi mai mult… am înţeles că inima poate trăi într-o mie de locuri diferite, dar fără să locuiască nicăieri… că se urcă în gât atunci când suntem emoţionaţi, că parcă se ascunde şi se agită în stomac când ne este frică, că uneori…  îşi accelerează bătăile de parcă ar vrea să vrea să sară din piept… şi alteori, parcă face schimb de loc cu creierul…

Am nevoie de o inima noua..Crescând, înveţi să îţi pui inima în alte mâini… şi cel mai adesea, ţi-o dau înapoi  zdobită și terfelită… dar, nu trebuie să vă faceţi griji, este la fel de frumoasă sau poate chiar mai frumoasă decât înainte… Şi se întâmplă să ai acele zile când crezi că nu mai ai inimă, că ai pierdut-o şi… te strădui să o găseşti,  căutând-o într-o amintire, într- un parfum, în privirea cuiva… şi mai apoi, va veni o altă zi, o zi un pic diferită, un pic specială, un pic mai importantă… şi în acea zi, vei înţelege… că nu toată lumea are o inimă…
Am nevoie de o inimă nouă… Am nevoie de ceva mai puternic, să reziste… asta, pe care o am acum nu mai poate suferi prea multe lovituri…  nu se opreşte din sângerare, este acoperită cu răni, contuzii, cicatrici… am încercat încă o dată să o repar, dar fără succes… abia bate, condusă de cine ştie ce forţă invizibilă, dar…  în ciuda efortului şi a dorinţei… nu mai poate… aş mai avea nevoie şi de un creier nou, de unul care nu ştie prea multe…  mai mult pentru a suporta o altă concepţie, un alt gând, un alt cuvânt… care nu  conține alte amintiri, alte dureri, alte dezamăgiri…  şi mai am nevoie de ochi noi… nu mai doresc ca ceştia de-acum să mai vadă ceea ce mă înconjoară… sunt epuizaţi de lacrimi…
Am nevoie de un suflet nou, un suflet alb precum culoarea tăcerii… un suflet pur… care generează dragoste, care generează viaţă, care să mă regenereze… pe mine…  doamne, câtă nevoie am de mine!…
Cu dragoste, Lilium

Poem de dragoste…


De pe un alt tărâm al conştiinţei am auzit vocea ta… stinsă, chemându-mă… pe mine… prin haos şi durere… dintr-un alt plan…
Am simţit atingerea ta… Am auzit vocea ta… dorindu-mă înapoi… la tine… într-un cerc de zgomot… un sărut… îlsimt pe faţă, azi… o transpiraţie rece… am vrut doar să stai… Să-ţi iau durerea… să-ţi văd faţa senină din nou şi să mai trăiesc o altă zi… Îmi amintesc acea zi… mi le amintesc pe toate… mă face să mă simt recunoscător… nu m-ai lasat să cad niciodată…

Poem de dragostePrin harul iubirii, scriu acum aceste cuvinte… prin harul dragostei, mă uit încă la tine… şi ai o recunoştinţă pentru viaţă pe care nimeni nu o poate şti… sau poate decât atunci când se confruntă cu teama că îl va pierde pe cel drag… sunt recunoscător pentru fiecare zi… fiecare moment… fiecare amintire… În braţele tale am găsit locul meu special, un loc unde capul meu se aşează chiar şi în noaptea cea mai întunecată…
Aşa că trăiesc, fiecare zi cu un nouă şi regăsită bucurie… o recunoştinţă în tot ce mă înconjoară… ca sunt ca un copil cu o jucărie nouă…
Sentimentele… pentru tine sunt atât de adânci în inima mea… cuvintele, nu le pot defini… au fost acolo de la început şi vor rămâne pe vecie…
Aud vocea ta mereu, indiferent de locul în care mă aflu… Voi simţi iubirea ta întotdeauna, cu mine…  prin harul dragostei…
Cu dragoste, Lilium