Minciuna dă putere?!!!


Există oarece adevăr în aceste cuvinte?…  Oare puterea cuiva vine de la construirea unei măşti sau a unor  ziduri de piatră în jurul sufletului?…  nu cred… cred că puterea vine din vulnerabilitate… Este nevoie de curaj pentru a-ţi menţine pure sufletul și inima… de a lăsa oamenii să te vădă în cel mai întunecat moment al tău… de senzaţie de slăbiciune și vulnerabilitate…  riscând astfel ca într-un joc de hazard al vieţii, părţile delicate ale sufletului… nevăzute  în mod normal de lume…

Minciuna da puterePuterea vine din faptul de a şti cum să deschizi  straturile de sine pentru ceilalţi… și să îi laşi să vadă întunericul…  acea  stare fragilă, printre lacrimi, plâns și… demonii uciși…

Cu dragoste, Lilium

Reclame

Scrisoare către suflet…


Uneori,  a scrie îmi vine natural, face parte din mine… alteori, este dificil, ca o greutate care îţi apasă pe suflet … ai impresia că ştii despre ce scrii, dar în secunda urmatoare este o aşa învălmăşeală în capul meu încât şi turnul Babel pare ordonat în comparaţiile cu gândurile şi stările mele… dar, cu toată nebunia sentimentelor şi a gândurilor care năvălesc peste mine, îmi dau seama că a scrie este o responsabilitate reală… pentru că acele cuvintele se încrustează adânc chiar şi pe această foaie de hârtie virtuală… şi o dată scrise s-a terminat… nu mai există nici o cale de întoarcere… Am prea multe lucruri ţinute în mine şi nu există nimeni căruia i le-aş putea spune… nimeni care să le înţeleagă aşa cum sunt, fără acea interpretare cu subînţeles… fără să emită supoziţii sau păreri… de aceea de multe ori vorbesc doar cu această foaie de hârtie, care se îndoaie sub greutatea cuvintelor… acelora nerostite şi nici măcar vreodată scrise… vorbesc cu tine şi doamne, cât aş vrea să înţelegi… dar nu, mai bine nu… gata cu pretenţiile nefondate… suflete,te-am chinuit prea mult… nici o boală nu se poate vindeca de la sine… nu pot cere ajutor de la tine… şi mai mult… nu este nimeni altcineva care m-ar putea ajuta să-mi uşurez durerea… dar…
Scrisoare catre suflet..Îmi lipseşti… mi-e dor şi nu ştiu să-ţi spun… nu reuşesc să-ţi spun că mi-e dor de tine acel care erai odinioară… mi-ai fost un prieten adevărat, care mi-ai spus adevărul în faţa… care m-a făcut să reflectez de multe ori, la mine… de asta mi-e dor mai mult… unde eşti, unde te-am pierdut?… între speranţă şi visare… De ce mi se pare că totul este plat şi mort?… am pierdut emoţia şi entuziasmul clipei?… am purtat poate prea mult timp o mască care să ascundă adevărul… dar, în cele din urmă ne-am amăgit amândoi… am uitat cum să mai fim prieteni… adevărul?… am senzaţia de multe ori că poate nu am fost niciodată…
Totul a început cu noi îndrăgostiţi… la început probabil iubeam ideea, doream să fim îndrăgostiţi… şi timpul a trecut… noi, suntem tot îndrăgostiţi… dar mult mai răzvrătiţi ca înainte… ceva s-a întâmplat, ceva a cedat… nu, nu iubirea… e altceva… ceva ce nu se poate defini… probabil,mă gândesc că suntem prea speriaţi… dar suntem cretini… iubirea nu sperie… ea creşte şi se intensifică… devine mai puternică… probabil, puterea ei ne sperie… să fiu sinceră, suntem doi analfabeţi… încă nu am înţeles şi nu ştim să citim iubirea… ea este o poveste doar… poveste pe care noi o scriem zi de zi… şi ne este indispensabilă în viaţă… nu trebuie să fugim speriaţi ca doi copilaşi care se ascund sub pat datorită unui zgomot puternic… nu trebuie să fim neglijenţi… Eu pot să nu fiu persoana iubită, astăzi… şi te pot lăsa să pleci… dar e falsă speranţa că ne va trece… şi că putem fi aroganţi cu destinul… destinul a dictat… dovada?… suntem noi… un pic mai tâmpiţi, dar la fel de îndragostiţi…
Singurul lucru care face acum să nu-mi fie bine este acela că, deşi amândoi ştim că inima celuilalt ne aparţine… ne torturăm… şi zău, nici unul dintre noi nu merităm… avem o datorie faţă de sufletul nostru, măcar pentru faptul că a sângerat de atâtea ori pentru noi… trebuie să deschidem ochii… pe care i-am ținut închişi pentru o lungă perioadă prea lungă de timp… trebuie să ne ascultăm inima şi să ne întrebăm… ce facem cu spaţiul din viaţa noastră, de ce nu îl umplem cu noi… totul e trecător şi totul moare…şi noi… câte puţin în fiecare zi… dacă destinul deja ne-a pregătit un drum împreună, de ce să căutăm o altă scurtătură?… întreabă-te doar atât… eşti gata să-mi spui la revedere?… pentru că eu nu sunt…
i loveCu dragoste, Lilium

Dilemă: Dragoste sau cursă cu obstacole?…


Dragostea nu are nici greutate, nici înălţime, nici adâncime… nu există nici o unitate de măsură care poate da cu precizie valoarea sa… Îţi face inima să bată mai repede decât un ceas gigantic, îţi face să strălucească ochii precum un cer împânzit cu puzderii de stele… te gândeşti la o mie de cuvinte pentru a le spune persoanei pe care o iubeşti imediat ce o întâlneşti…

…dar, când cei doi îndrăgostiţi se găsesc unul în faţa celuilalt, nu îşi mai amintesc nici măcar una din frazele drăguţe pe care le-au gândit pentru persoana iubită… se privesc  în ochi şi nu vorbesc… singurul lucru pe care îl aud este sunetul a două inimi îndrăgostite care bat nebuneşte… şi un „te iubesc” suspendat în aer… tăcere… cei doi se îmbrăţişează atât de strâns încât nu mai pot nici măcar să respire… gesturile şi privirile înlocuiesc cuvintele… şi sunt tot ce contează cu adevărat…
Dilema- Dragoste sau cursa cu obstacole..Declarăm că suntem îndrăgostiţi unul de celălalt… deci, atunci când dragostea  din noi este atât de mare încât trupul nostru nu îi mai ajunge şi ar vrea să cuprindă întreg universul cu imensitatea sa, logic ar fi ca… ea, dragostea să depăşeaşcă orice obstacol… corect?… aşa spun toţi… dacă ne iubim, împreună reuşim să depăşim orice greutate sau provocare… mă înşel?… n-aş prea crede… nu că acum, mă face să vorbesc acea speranţă săracă, puţină şi fragilă care mi-a mai rămas… dar este cu adevărat absurd cum nu înţelegem că sarcina noastră ar trebui să fie aceea de a face fericită persoana iubită… protejând-o şi iubind-o cât de mult putem… şi nu aceea de a ne înscrie la o cursă cu obstacole pentru a ne da seama cât de loiali suntem unul altuia sau cât de mult ne iubim…

Poate eu sunt prea ciudată…. sau poate că nu sunt eu cea mai în măsură să vorbesc… dar… Viaţa este făcută din o infinitate de clipe… fracţiuni de momente care pot perturba totul în jurul tău… Dragostea, este un soare prea mare ca să  îl ţinem noi oamenii pe umeri, pentru că am putea cădea sub strălucirea sa…  parcă aşa spunea cineva, la naibilui nu-mi mai amintesc cine…

Dar, practic cum ar fi dragostea  dacă nu am încerca să o măsurăm, ca mai apoi să ne agităm şi să tremurăm când trebuie să spunem cât de mult iubim?!…

Cu dragoste, Lilium

A fi adevărat…


Nu vreau să rănesc pe toată lumea… nu vreau să rănesc pe nimeni de fapt… dar, e greu când fiecare alegere pe care o faci, are un impact asupra cuiva…  aş putea face ca el?… sau… aş putea face ca ei?… cum aş putea să mai ştiu ce mai înseamnă a fi corectă?…

A fi adevarat…Dacă răspunsul ar fi atât de simplu, poate că în primul rând aş fi corectă cu mine… aş face totul după bunul meu plac… nu spun asta la modul frivol… ci datorită faptului că singurul mod de a fi corect cu cineva, este acela de a şti în primul rând să fii corect cu tine… să rămâi fidel şi autentic în sinele tău… pentru că dacă nu eşti aşa, atunci totul este doar un joc… trebuie să încerci să găseşti echilibrul în tine…  încercând să păstrezi toată lumea fericită, încercând să eviţi conflictul şi menţinând pacea… aşa cum am făcut atât de mult timp… dar, tot nu mi-a reuşit… chiar dacă nu i-am rănit pe ceilalţi, m-am rănit pe mine… şi atunci?…
Vin acele zile când simţi că este mai uşor de zis decât de făcut ceva… în unele zile te simţi ca şi cum ai fi adevărată numai dacă ai fi tu, autentică… fără mască… şi asta este cel mai greu lucru din lume… în unele zile simţi că ţi-ar fi mult mai uşor doar ţinând toată lumea fericită… şi astfel, să uiţi de tine… Dar… ştiu că acestea sunt zilele când e nevoie să mă opresc să mai gândesc… Acestea, sunt de fapt zilele când indiferent de ce simt, trebuie să pun un picior în faţa celuilalt… pentru a merge mai departe… să iau fiece zi pe rând, încet… şi să mă concentrez numai asupra a ceea ce trebuie să fac… Pentru a ajunge acolo… la acea linie de pornire… pentru că numai atunci când voi fi acolo, va deveni clar răspunsul… numai atunci voi putea să văd adevărul… numai atunci când voi fi acolo, voi şti… ce pot realiza cu adevărat şi de ce am nevoie pentru  viitor…
 Dar… dacă nu ajung niciodată acolo… dacă voi renunţa la drumul lung şi o voi lua-o mai uşor, pe scurtătură… aşa cum am făcut de prea multe ori în trecut… probabil, voi ajunge pur şi simplu să mă urăsc şi în cele din urmă… asta îi va răni pe toţi… la naibilui!… fac ce fac şi am ajuns de unde am plecat… cum aş putea să ştiu ce înseamnă a fi corectă?…
Cu dragoste, Lilium

Reflecţie…


Durerile dragostei adevărate rezidă în centrul existenţei noastre… se prind bine de punctul nostru cel mai vulnerabil, înrădăcinându-se mai adânc decât orice rădăcină, al oricărei alte dureri… şi se ramifică în fiecare locşor din corpurile noastre şi din…vieţile noastre…  pentru cei care sunt îndrăgostiţi iremediabil, durerea poate fi declanşată de orice…  de la o banal ghinion, sau pierderea unei chei…  e o durere care poate fi aprinsă de orice scânteie… Oameni ale căror vieţi au fost întoarse cu susul în jos de durerile dragostei, sunt convinşi că toate celelalte probleme vor fi rezolvate odată ce durerea din dragoste a trecut…  dar, ignorând toate aceste probleme de fapt le permit să se agraveze…

Reflectie..Jur, că uneori aş vrea să arăt către toţi cei care cred… sau au spus vreodată că… „nu vor renunţa nicând la dragoste”…  câteodată, oamenii nu încearcă suficient  împreună, ci doar interpretează un fel de „futu-i pomană” fals şi lipsit de morala eşecului, care reprezintă o mare şi inutilă parte a existenţei… din mizeria acestei lumi… aş zice!…
Cu dragoste, Lilium

 

Otrava sublimă numită iubire…


Sunt momente de scurtă durată sau de lungă durată… dar, cele mai crude sunt momentele în care gândul ucide cu viteza fulgerului… şi în acele fracţiuni de clipe ai prefera ca acea iubire să nu se născut niciodată… iluzionându-te cu gândul că astfel nu ai mai suferi…

lumanariNu poţi suporta acele momente pentru că simţi cum tot organismul se întoarce cu susul în jos… se revoltă… durere ascuţită în stomac, aşteptări, temeri, amintiri… durere… nu le poţi suporta pentru că simţi… că el, parcă trăieşte în stomacul tău, că îţi pulsează în vene…  şi ai senzaţia că tot ceea ce bei sau mămânci pare că guşti cu limba celuilalt… în timp ce ai vrea să te infiltrezi în pielea sa, făcându-l să simtă cu gustul tău, cu limba ta… Nu poţi suporta să ştii că atunci când vorbeşte, mănâncă, doarme… când zâmbeşte sau plânge… nu o face cu tine… pentru că aceste momente tu le consideri unice, irepetabile, magice, captivante, personale şi emoţionante… trebuiesc  împărtăşite cu cel drag…
Poate… că eşti rea, nebună şi mai presus de toate egoistă , atunci când gândeşti şi îi spui toate aceste lucruri… dar, ţinându-le în tine îţi pot face chiar mai rău… un rău care doare aşa de tare încât l-ai striga lumii întregi, dar pe care deseori trebuie să-l ascunzi… ca acum, în acest moment… când nu mai ai putere să-ţi reţii lacrimile care-ţi inundă ochii… lacrimi ce încearcă cu disperare să liniştească un suflet ars de dureri…
Şi… vă pare rău, că nu suntem mereu la fel de puternici…  aşa cum aţi dorit întotdeauna să vă vadă ceilalţi… pentru a vă ascunde slăbiciunea şi fragilitatea sufletului de lume… dificultatea de a transmite altora dorinţele tale adevărate… pentru că ceea ce vrei şi de fapt se luptă cu tine şi te imploră cu toate puterile să îi dai voie să iasă din sufletul tău… şi pe care ştii că nu trebuie să iasă niciodată la lumină… interzici şi blochezi cu mintea… chiar fiind conştient de durerea imensă ce o simţi că îţi sfâşie pieptul… Sentimente, trăiri… nu eşti sigur niciodată că poţi sau ştii exact cum să transmiţi ceea ce simţi… cu ce te confrunţi… probabil, nu înţelegi nici chiar tu ce se întâmplă cu tine, cu voi şi totul devine şi mai dificil…
Dar, din toate acestea… singurul lucru care nu ţi-a dat îndoieli, care nu a oscilat, care a fost întotdeauna prezent şi constant… şi care, a crescut mai mult în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut, fiecare secundă este certitudinea sentimentului de iubire infinit pe care îl simţi… acea iubire indescriptibilă şi necondiţionată de care auzisei doar înainte, dar… care nu credeai că de fapt poate exista… şi acum, te-ai trezit în mijlocul acestui sentiment mai puternic decât orice altceva… plin de extaz şi magie în acelaşi timp, care te face să trăieşti emoţii dulci şi amare… sublimul şi infernul în acelaşi timp… curajul şi teama miilor de salturi în lumină sau întuneric pe care le faci de un milion de ori… pe durata unei singure clipe… cum să te ascunzi de ceea ce simţi?… cum să treci, să mergi mai departe ca şi cum nimic din toate acestea nu le simţi?… cum să-ţi impui să uiţi şi să nu vrei să guşti în fiecare zi din otrava sublimă numită iubire…
Cu dragoste, Lilium

Dialogul eu-rilor…


EA: Vreau doar o mână care să o strângă pe a mea şi să parcurgem împreună un nou drum…. Nu sunt imposibilă, nu sunt legată de o durere „datată anterior”… sunt făcută din carne şi oase, lacrimi şi zâmbete… din spaţii goale şi spaţii pline, din fericire şi furie… şi îmi  doresc doar să  fiu „prinsă”… în întregime…

dueEL: Nu vreau să recunosc pentru că mă simt vulnerabil… şi nici nu aş putea… să iubesc pe altcineva aşa cum te iubesc pe tine… Eşti unică… eşti cea care mă face să plâng, chiar şi în momentele de fericire… Iubesc să te privesc… în timp ce facem dragoste… fiecare sunet al tău… mă excită… îţi place… şi…sunt fericit că eu sunt acela care te face să simţi acea plăcere…
…. deci… ce rămâne de făcut?!…
Cu dragoste, Lilium