Reflexii de sfârșit de an…


Nu am găsit alt titlu… cine mă cunoaște, știe că mereu mă ”lovește” reflexia… nu mă plâng, a fost un alt minunat al existenței mele, în care mai decât în alți ani ”am cernut sita” oamenilor care mă înconjurau… sau s-au cernut singuri… încă nu sunt sigură… Am iubit, am fost iubită… am iertat, am fost iertată… am dezamăgit, am fost dezamăgită… ce mai, lucruri și fapte care se întâmplă oricui… dar, nu pot sublinia faptul că natura umană a reușit să mă uimească și mai mult și să-mi ridice și mai multe întrebări…

lili-manea-1

cred că era timpul să o prezint pe Lilium tuturor 🙂

Oamenii sunt ciudați și diferiți… așa au fost și așa vor fi, cât va fi lumea și pământul… Nu vor exista niciodată două persoane la fel…

Mai întâi de orice, cred că trebui să nu uităm să-i mulțumim lui Dumnezeu, că pe lângă persoanele care au ieșit în drumul nostru doar pentru a ne frânge sufletul, au existat și oameni care au avut curajul și răbdarea să adune bucățile de suflet frânte bucată cu bucată și să ne facă iar întregi… și ne-au amintit cine suntem… și care este menirea noastră.

Dacă lumea ar fi dreaptă și lineară, noi despre ce am mai vorbi?!… poate, despre nimic…

Așa este datul… ca viața să ne scoată în față oameni care ne fac rău, ne mint… și nu ar fi o problemă că ne mint pe noi, chiar dacă prin minciună rănesc mai mult decât ar spune adevărul… adevărata problemă a lor e aceea că se rănesc pe ei înșiși…

Nu cred că cineva a fost lăsat pe fața pământului doar să facă rău… nu pot crede că există așa ceva, cred doar că unii oamenii doar  și-au rătăcit calea… au uitat scopul și menirea lor în viață… sau poate nu au avut curaj niciodată să-și fixeze un scop sau să-și caute menirea…

… e trist faptul că uneori stăm în preajma unor astfel de oameni și ne fac să suferim… le căutăm scuze… de ce?… simplu… pentru că ”tot omul e supus greșelii”… bănuiesc că a-ți rătăci calea fie chiar și pentru o clipă, e frustrant… dar, cred că dacă îți dorești suficient o poți regăsi… te poți întoarce pe drumul corect… da, eu vreau să cred că poate fi adevărat, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să gândesc astfel, am crezut și chiar am susținut cu tărie că se poate…

… din păcate foarte mulți dintre noi și-au pierdut calea pentru că s-au înglodat prea adânc în minciunile proprii… pentru că prin vorbe și prin fapte și-au murdărit sufletul altădată curat… l-au întinat… și-atunci sufletul lor nu mai poate să se înalțe… nu mai poate să se scuture de mizeria pe care i-au pus-o zi de zi în spate sărmanului suflet… cu fiecare strat pus peste, se diminuează și sensibilitatea inimii, și aceasta nu mai simte nimic… și se comportă precum mizeria ce l-a acoperit…

Noi suntem suflet, spirit… nu forma fizică care este doar învelișul… unii sunt mai frumoși, alții mai urâței, unii mai senzuali, alții mai hâzi, mai neplăcuți ochiului, etc… dar, totul este doar un înveliș… ce, nu vi s-a întâmplat să întâlniți o persoană cu un aspect neplăcut și totuși, vorbind, nu puteți să vă mai dezlipiți de aceasta?!… și totul datorită spiritului, sufletului, cel care învinge întotdeauna… de aceea trebuie să judecăm oamenii după suflet, nu după aspectul exterior… dar, pentru asta trebuie răbdare și… cine mai are în zilele noastre răbdare ca să vadă sufletul?… foarte puțini… toți am devenit superficiali în gândire, în viața de zi cu zi… în viața noastră… ne gândim doar cum să arătăm bine, cum ”să dăm” în fața unora sau altora, ce părere are unul sau altul despre hainele, pantofii, coafura sau machiajul nostru… și pentru părerea altora ne călcăm sufletul în picioare… îl uităm… de ce???!!!… pentru 5 secunde de faimă, pentru a fi văzut cu nu știu care femeie sau nu știu care bărbat, sau în preajma nu știu căror persoane lipsite de substanță, dar ”poleite” frumos la suprafață… ne călcăm sufletul pentru o ”poleială”, pentru oameni care nu au nimic altceva decât superficialitate, afișată cu nonșalanță… nu-i condamn pe cei care vor să fie cu acest gen de persoane, de acord… dar, îi las pe ei în preajma ”poleiților”, îi las să de-a din coate să ajungă în prima linie… poate că eu sunt o ”neadaptată” în opinia multora, dar îmi doresc din suflet să rămân așa… vreau să văd în oameni sufletul, spiritul frumos, nu poleiala de suprafață… pentru că am răbdare, am o răbdare de oțel, care scoate din nervi… și datorită căreia foarte mulți mă cred ori nebună, ori proastă… depinde de împrejurarea care îi convine mai bine…

… sunt oameni care și-ar vinde și sufletul, și-ar tăia o mână sau un picior, doar ca să intre și să facă parte din viețile noastre… dar, care, până la urmă sfârșesc prin a călca în picioare și a umple de mizerie acel om pe care l-a dorit, în preajma căruia și-a dorit să fie… de ce se întâmplă asta?… nu știu, este una dintre întrebările cărora încă le caut răspunsul… aș putea crede că ”vina” aparține naturii umane, dar mă răzgândesc pentru că alte gânduri mă preocupă… oare noi ce suntem, nu suntem oameni, nu suntem umani, știm doar să distrugem?… oare omului îi face mai multă plăcere să distrugă decât să construiască?… de ce ai vrea să faci parte din viața cuiva dacă sufletul lui nu te interesează?… este doar poleiala, este doar dorința de a fi asociat cu acel cineva?… da, poate fi un interesant mod de a privi lucrurile și de a trăi… dar asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să fie așa…

Lilium... parfumul letal al dragostei eterne… a distruge un suflet și a nu fi capabil (dacă tot ai distrus pe altul) să-ți salvezi măcar sufletul tău, înseamnă că ești o ființa mică, măruntă și nesemnificativă, care își merită soarta ingrată de a nu cunoaște frumusețea sufletului și mărinimia acestuia… înseamnă că ești un gândac mic pe care nu-l vede nimeni și care pentru a se face văzut, ”băgat în seamă”, face rău pentru a se remarca… cel puțin așa crede el… își dorește aprecierea celorlalți poleiți, care oricum nu dau ”2 bani” pe sufletul lui, și pentru asta plătește prețul… calcă în picioare sufletul în viața căruia și-a dorit să fie, uită că este om și a iubit… omul… nu poleiala… sau cine naibilui mai știe ce e în capul său…

… faptele astea la rândul lor, nasc alte întrebări… cine mai suntem? Ce naiba am ajuns? Unde vrem să ajungem?…

… atât de multe circumstanțe atenuante găsesc tuturor, încât de foarte multe ori mă întreb dacă am limite… nu știu, pot spune doar că nu sunt nici nebună și nici proastă, sunt doar un om care acordă prezumția de nevinovăție și bunătate, celuilalt om… dacă spiritul curat mai dăinuie în celălalt, atunci energia mea pozitivă sunt sigură că îl va face să-și regăsească calea, dar… dacă sufletul său a fost prea apăsat de mizerii și urâciuni de prea mulți ani, nenumărați… din păcate acel om va trăda și îi va face să sufere pe toți cei care-i întâlnește în calea sa… îți ia ceva timp ca să-ți revii după o astfel de experiență, dar mergi mai departe pentru că ești mai puternic decât mizeriile din jur, decât părerile preconcepute… trebuie ca sufletul tău să învingă întotdeauna și chiar dacă uneori nu suntem pricepuți la cuvinte, privirea spune cine suntem… asta doar dacă avem norocul ”să dăm” peste oameni care știu să citească sufletul altor oameni…

… vedeți voi, la început toți erau analfabeți… cum se recunoșteau cei mai buni?… foarte simplu, prin privire… oamenii se priveau în ochi și simțeau… simțurile, instinctele, țineau locul educației erudite prin carte… oamenii nu aveau carte, aveau doar inima deschisă și simțurile ascuțite… din păcate, azi, cu atâtea cărți care ne explică tot ce mișcă în universul acesta, cărți de dezvoltate personală(sic! pretențios, nu?!), am uitat să ne folosim instinctele care doar ele sunt adevărate… am uitat ce înseamnă Omenia, am uitat ce înseamnă Bunătatea, am uitat ce înseamnă Iertarea… am uitat ce înseamnă de fapt să fim Oameni…

Dar, în ciuda a tot și a toate… pentru 2017 mi-am propus ca țelul meu principal să fie îndeplinirea tuturor visurilor mele… fie ele cât de inimaginabile… încă nu mi-am pierdut instinctele și asta îmi dă dreptul să sper că totul va fi posibil, atâta timp cât îmi las fantezia să alerge liberă, neîngrădită… chiar dacă oamenii pe care i-am lăsat să intre în sufletul meu mă îndeamnă să-mi ucid visurile… să nu mai cred în ele… îmi cer scuze, chiar dacă nu trebuie (o fac din educație) , dar nu pot… nu pot renunța la iubire, la vise, la mine… voi merge mai departe cu capul sus, mândră de visele și de fanteziile mele pe care întotdeauna, pas cu pas, le-am făcut să devină realitatea vieții mele…

… iert, iubesc și îmi las sufletul să decidă mereu… așa cum am făcut o viață… nimeni și nimic nu poate sta în calea înfăptuirii destinului meu… a vieții mele, al cărui actor principal sunt EU… fără poleială, fără superficialitate… doar Eu, așa cum sunt… o visătoare îndrăgostită de viață și de oameni… și care o să spună în fiecare zi: Azi este ziua mea norocoasă!

lucky-dayE dificil… aș mai avea de spus alte un milion de lucruri, dar fiind doar un moment de reflexie de sfârșit de an, am să mă opresc aici… voi, gândiți-vă, ce vreți?… ca oamenii să vă vadă adevăratul spirit sau să admire poleiala superficială cu care v-ați acoperit și v-ați înconjurat?

Un an nou fericit și plin de iubire!

Cu dragoste, Liliana Manea

wishing-you-happy-2017P.S. Să nu uitați să vă ascultați sufletul, doar el vă dă aripi și vă ajută să fiți mai buni!

Lilium

Reclame

Crăciun Fericit!!!


Vă iubesc și vă Mulțumesc ca sunteți alături de mine! Un gând minunat de Crăciun pentru voi toți!

Crăciun Fericit!

Cu dragoste, Lilium

brad luminitecraciun-fericit-2

 

În grădina mea secretă…


Când am nevoie de mine și vreau să mă răsfăț cu frumos… îmi compar mintea cu o grădină secretă, ce are o poartă cu o încuietoare mare și veche de fier…  iar cheia ei o țin legată cu un lanț de argint în jurul gâtului… Ori de câte ori îmi place să fiu doar cu mine, pot intra în grădină în vârful picioarelor și să închid poarta în spatele meu… încet, încet… având astfel răgazul necesar să-mi petrec timpul singură, nestingherită de gândurile altora…

gradina-mea-secretaGrădina mea pare liniștită la suprafață, ca orice grădină de altfel… la început… Sunt trandafiri, bujori, lalele și crini înfloriți în colțuri, sunt bulbi care împing pământul croindu-și drumul spre viață, albine ce zumzăie alene din floare în floare… și o briză ușoară ce răspândește parfumul lucrurilor minunate care îmi trec prin minte… dar, dedesubt există viermi, și există păianjeni ce țes straturi subțiri de la o frunză la alta pentru a prinde în plasă fluturii sufletului mici, creduli de felul lor…

Dar, dacă te uiți din nou, un pic mai aproape acum, vei vedea că ici, colo, există un pic de mană pe frunze…  de la auto-neglijare… o parte din sol este întunecat, argilos și bogat și plin de viață, iar o parte din el este din bulgări… mari… și trebuie lucrat  cu o lopată, o greblă… sunt frunze moarte pe sol, de la crini… nu au fost udați…

Grădina din mintea mea uneori este bine și plină de viață, dar alteori nu… Chiar acum, cheia se răsucește în broască greu, iar priveliștea ce-mi întâmpină ochii… mă face să plâng un pic de disperare și de spaimă… am simțit că mi-e frig, m-am simțit singură…  briza grădinii mele se transformase într-un vânt rece… vânt care mă face să țin capul în jos, cu ochii în lacrimi… zilele au trecut una după alta, mult prea greu… tu nu ai mai fost aici și eu… nu am avut curaj să mai deschid poarta …

… vântul a suflat până la apusul soarelui meu… urletul se oprise, frunzele au renunțat la gemete și la dansul lor frenetic ce le purta către moarte… ceva a fost diferit față de altă dată… am privit în sus, așteptându-mă să vad un stol de corbi ce planează deasupra capului, îmbrăcați în negru… strigând și umbrind amintirile noastre… dar, memoria mea perfectă a revenit… și vântul înghețat s-a transformat  în genul de vânt care spune că… lucrurile sunt pe cale să se schimbe… și aduce cu el promisiunea de ceva nou, o adiere care se joacă cu părul meu și mă face să râd… și gheața ce–mi răpise amintirile se topește, iar briza aduce cu sine parfumul lor minunat și suav… și mă topește…

flori3Am fost plecată… și revenind grădina mi-a arătat ce am părăsit… ce vrei, asta se întâmplă atunci când pleci departe de tine, dar totodată este frumusețea unei călătorii temerare, nu-i așa?… amintirile și lucrurile frumoase ne fac să ne deschidem din nou la lucrurile care sunt potrivite pentru noi și care au nevoie de toată atenția noastră… Așa că, am pus mâna și am săpat niște crini de toamnă imenși, cu frunzele lor verzi gigante și minunate încă, dar… care umbresc minuscula și fragila lăcrimioară, ce luptă să crească sub ele… și-n plus, mai mut niște pietre pentru a face o graniță mai puternică menită să mă apere… de gânduri negre și amăgitoare…

Mintea mea are nevoie de-o frontieră, de-o limită mai bună… poate că voi construi și un gard mic și am să-l vopsesc cu alb… poate că voi planta și un rând de hortensie, să înflorească toate alb și albastru în umbra dimineții… poate că îmi voi da jos pantofii și voi umbla cu picioarele goale prin noroi… nu știu….

Știu doar că voi rămâne aici până voi simți că magia vine la mine din nou, ca o molie mică și albă la lumina lunii…. Apoi, voi lua un pumn de petale roze, galbene, albe, roșii și albastre… și le sufla peste gard, spre Tine…  

… și sper că le vei simți cazând peste tine… ușor, ușor… și vei ști că există magie, și că ea te așteaptă în grădina ta și-a mea…

Am vrut să-ți spun despre toate astea… și, aș vrea să alerg la tine și să mă arunc în brațele tale, și să-ți șoptesc că vântul s-a schimbat în grădina mea… 

Cu dragoste, Lilium

Această prezentare necesită JavaScript.

Scrisoare deschisă către femeia de azi și de mâine


Dragostea nu trebuie să fie oarbă…  multe s-ar putea să mă contraziceți, dar… vă rog, oricât de mult ați apăra ideea că ”dragostea e oarbă”, ar trebui să vă gândiți că, s-ar putea să vă fie mult mai bine dacă într-o relație o să aveți ochii larg deschiși, inima plină de iubire și… demnitatea la cote înalte… Numai atunci puteți construi una dintre acele relații demne, în care puteți respecta și să fiți respectate… jocurile de putere sau sacrificiile excesive nu au ce căuta într-o poveste de iubire, într-o relație de iubire…

dragoste„Eu te-am iubit până când demnitatea mea a spus, nu merită!”… Dacă această propoziție are sens pentru tine, atunci știi, mai bine decât oricine, că dragostea are uneori o limită, care se numește „demnitate”…

Există momente în viața noastră când se merită să fim curajoase și să riscăm… dar, nu trebuie să uităm de stima de sine, demnitate si dreptul de a fi fericite… dacă oricare dintre acestea lipsesc, trebuie să luăm o decizie, pentru că… cine ne place într-adevăr se preocupă în fiecare zi de bunăstarea sufletului nostru…

Îndrăgostește-te de cineva care știe cum să iubească … și nu de cineva care nu a învățat nimic despre dragoste…

Îndrăgostește-te de cineva care își arată sentimentele… și nu de cineva care își reține sentimentele…

Îndrăgostește-te de cineva care te iubește pentru acele detalii care te fac diferită… și nu de cineva care spune că toate femeile sunt la fel…

Tu meriți mult mai mult decât cineva care uită de tine, cineva care nu vrea să audă temerile tale, care nu este entuziasmat când tu povestești despre dorințele tale… sau când vorbești despre visele tale…

Tu meriți mult mai mult decât pe cineva care pretinde că are grijă de tine, dar care este mai mult absent decât prezent… sau apare numai atunci când dorește…

Nu meriți pe cineva care te sufocă, care te ține departe sau care izolează lumea ta… Tu meriți pe cineva care să fie fericit doar dacă te sărută, doar dacă te ține în brațe… care îți extinde orizontul lumii tale și îți arătă că poți merge mult mai departe decât crezi…

Tu meriți pe cineva care crede în tine, care îți dă putere atunci când ai nevoie… și, care este prezent și te prinde atunci când sufletul tău cade… Nu meriți pe cineva care stă lângă tine doar câteva ore când îți este bine, ca mai apoi să se depărteze de tine… să dispară…  atunci când lucrurile își pierd calea lor și ție ți-e rău…

Tu meriți pe cineva care vrea să meargă cu tine, indiferent ce se întâmplă, chiar dacă nu e sigur ce cale va urma… Nu meriți pe cineva care vă răspundă doar cu „ne vedem mai târziu.”

Nu meriți pe cineva care nu se străduiesc să te vadă așa cum ești, și care ignoră orice posibilitate de a te găsi atunci când te rătăcești… Dacă cineva fuge de tine, înseamnă că acea persoană nu a vrut să rămână… 

Tu meriți pe cineva te sună dimineața și vorbește despre lucruri aiurea, doar ca să-ți audă vocea… Tu meriți pe cineva care vine să te vadă fără să te întrebe, fără invitație… nu pe cineva care spune că îi este dor de tine, dar nu vine să te vadă…

Tu meriți mai mult… Inima ta este imensă, sufletul tău arde intens, angajamentul tău este deplin, iar tu… nu meriți nimic mai prejos decât ceea ce oferi… Ai un drum lung de parcurs încă, așa că… mergi mai departe… Tu meriți pe cineva care te stimulează și nu doar pe cineva care îți punctează doar defectele și te trage în jos…

Nu meriți pe cineva care te întârzie în planurile tale, care devine o durere de cap, atunci când ar trebui să-ți aducă un confort, o alinare…

Te simți singură?… Ei, și?…Du-te și defilează-ți afară singurătatea având pe față un zâmbet larg, pentru că într-o zi va apărea cineva care va dovedi că merită toată încrederea și dedicarea ta…

Dragele mele, să nu credeți că nu există nimic mai rău decât a fi abandonat sau ignorat de cineva pe care-l iubești…. Nu este adevărat, cel mai distructiv lucru este acela de a te pierde pe tine, pentru cineva care nu te iubește!…

A avea demnitate este și va fi întotdeauna recunoașterea faptului că suntem demne de lucruri mai bune… și mai spun că… mai bine o singurătate demnă decât o viață plină de carențe, de relații incomplete, în care suntem actori secundari…Nu lăsa pe nimeni ca în propria ta viață să îți ofere rolul secundar… Tu ești actrița principală a vieții tale, nu-ți pierde demnitatea pentru nimeni!…

finalCu dragoste, Lilium