Un strigăt…


Cine poate înţelege şi cui îi pasă de durerea altcuiva?!… probabil pe nimeni nu interesează  nici măcar dispreţul din privire…şşşşhhht!!!  te rog, nu spune îngerilor tăi curioşi adevărul sufletului meu…  În lunga agonie dezolantă simt că totul se pierde în neputinţa mea… Ceva moare în mine…  am senzaţia… că memoria mea se revoltă împotriva credinței mele… şi uneori, timpul moare in mine…prin amintiri şi… prin eternitate…

Un strigat..“Aceasta este viaţa, draga mea”… mi-aş spune mie însămi…  o viaţă plină cu o dragoste nelimitată şi necondiţionată… de nimeni şi de nimic… o iubire dulce şi disperată, plină de prejudecăţi şi de nenumărate procese de conştiinţă… care cunoaşte lanţul de care iubirea m-a încătuşat… o iubire care  a “îmbătrânit” atât de repede… aşa cum îmbătrânesc şi trec nopţile şi tăcerile… nici nu mă gândesc să mai plâng…  pentru că totul fuge prea repede şi viaţa este ca o ţigară care se consumă încet…  ca un oftat scurt, ca o uşoară adiere de vânt… ca o ciocârlie mică zburând printr-o ploaie cu grindină, trecătoare… şi care a rămas în zbor doar atât, cât durează o clipă… viaţa?… mai poate fi precum un salut languros… ca o plajă pustie… sau ca un pescăruş trist…
Şi ţi-am simţit lipsa…  în suava şi splendida lumină a nopţii, dar… am iubit şi încă te iubesc la fiece naştere a aurorei… cu frumuseţea şi misterul bobocului fecundat al unui trandafir… cu inocenţa unui copil…  precum  ultimul zâmbet al unui bătrân care ştie că trebuie să moară… Te iubesc în orice colţ al pământului…  ai fost aripa speranţei şi prietenul sensibilităţii şi durerii mele… Prin urmare, aceasta durere imposibilă s-a născut din rana din viata mea… şi a început tristetea…  şi m-am trezit cu această durere amorţită… am plâns şi am strigat… când s-au întâlnit amintirile noastre… pe plaja fără nume a sufletului meu…
Cu dragoste, Lilium

Reclame