Noi suntem raţionali în atât de multe privinţe… de multe ori, congenital ilogici… fiecare dintre noi suntem contradicţii umblătoare, manifestate în fiecare zi… trăim, respirăm, mergem, ca şi cum am fi într-un paradox scos din paginile unei tragi-comedii nesfârşite …
Vrem dragoste… Vrem să fim iubiţi… Vrem să fim văzuţi în tot ceea ce suntem… şi să fim iubiţi pentru asta…
Ne dorim aceste lucruri mai mult decât oricare altele… Dar, tot noi, putem ajunge la marginea extremă… şi să ne ascundem de noi înşine… de sinele nostru adevărat… şi inima asta, a noastră, care îşi doreşte cel mai mult să ştie că este dorită şi preţuită… de către un altul… dar noi, o ţinem încătuşată în subsolul fiinţei noastre, în spatele uşilor masive atârnate de balamalele ruginite ale tăcerii… Ne temem… ne temem să ne expunem sufletul… care cuprinde tot ceea ce suntem noi şi ceilalţi ar trebui să vadă… şi… să iubească la noi…
Ne luptăm să simţim şi… să nu simţim nimic totodată… Dorim pentru că trebuie, pentru că viaţa fără dorinţă nu este viaţă deloc… acum, ne luptăm pentru a reprima şi a ne seda pe noi înşine… luptăm pentru a evita riscul şi durerea… cu disperare… ferindu-ne de suferinţă şi pierdere, ca şi cum aceste stări nu ar fi componente integrante ale iubirii… a iubi şi a fi iubit…
Concluzia?… Noi, toţi, suntem nebuni!… nu cred că mai există vreunul sănătos pentru a pune diagnosticul…
…şi în noaptea asta, din nou, somnul meu s-a dus la dracu… poate ar trebui să merg şi eu acolo… poate că îl găsesc şi îi cer să îmi spună, cum este posibil să fie indiferent la atât de multă dragoste ce zace-n noi?… în seara asta nu mai vreau nimic, poate… pentru că mi-e dor, de tot… de noi…
Cu dragoste, Lilium
Dacă ți-a plăcut:
Apreciază Încarc...