Un timp al iubirii şi… un timp al durerii


Este mult de când nu am scris consistent… pentru mine a scrie este un spectacol al emoţiilor mele, al durerilor mele, al încrederii mele, al furiei mele… Dar, astăzi vreau să scriu… aş vrea de fapt să pot vorbi cu cineva care înţelege fără a judeca… care poate înţelege ceea ce mi se întâmplă…  dar, eu nu vorbesc despre asta cu nimeni, sau, mai degrabă… mi-e teamă să vorbesc cu cineva, pentru că deja ştiu răspunsurile la “de ce”- urile mele…

Un timp al iubirii...un timp al dureriiŞi acum, iată-mă aici, vorbind cu neantul… încerc să îmi dau seama care au fost punctele mele de reper în ultimul timp… ce am fost eu în tot timpul acesta?… poate eroul salvator, poate clovnul, poate un ghid prin viaţa altora, poate “profesor” în a da sfaturi… poate am fost totul şi nimic… nu ştiu, fac simple presupuneri… Câteodată am senzaţia că creierul meu o ia razna… gândesc, gândesc şi iar mă răzgândesc… nu mă pot adihni, nu pot dormi nici noapte… nici zi… pentru că mintea mea călătoreşte mereu… călătoreşte în locuri apropiate, dar… foarte, foarte mult depărtate… Poate că devin paranoică… poate că at trebui să mă apropii mai mult de adevăr… să fiu realistă aşa cum am fost mereu şi să nu mai îndrăznesc… să fiu visătoare şi romantică… dar, doamne!… este prea mult chiar şi pentru mine, pentru sistemul meu nervos…cum ar fi să mă trezesc din visul meu de-o viaţă şi de a vedea că dragostea noastră nu este unică şi invincibilă… aşa cum credeam… ci este ca oricare altă iubire… Nu!… nu vreau şi nu pot să cred… am nevoie să îmi dau seama ce se întâmplă, am nevoie să înţeleg dacă se poate renunţa la ceea iubeşti… pentru a te simţi mai bine…  am nevoie să dau seama dacă destinele noastre, sufletele noastre, sunt îngenănate sau… doar apropiate…
Pot să înţeleg că rutina cotidiană ia un pic din magia dragostei, dar… în acelaşi timp, ne animă acea intimitate pe care altfel nu am avea-o… ştiu, o relaţie trebuie  animată în fiecare zi… orice mic gest îi face bine iubirii… dar, mă întreb retoric… unde au pierit gesturile şi  dovezile noastre de iubire?…  toate acele mici gesturi mă făceau să zâmbesc în ciuda oboselii, stresului, problemelor, temerilor… mă făceau să trăiesc momente unice… unde sunt clipele noastre de răsfăţ, îmbrăţişările noastre şi sărutări noastre spontane?…  Unde sunt?…  Nu ştiu, şi cred că nu ştie nici el… nu mai ştie ce vrea… şi pe cine cine îşi doreşte mai mult… Este adevărat, am trecut prin momente grele, pot înţelege foarte bine… chiar am trecut prin momente drastice, dar a fost mereu acolo pentru a mă sprijini,  pentru a mă ghida… m-a ajutat mult… am găsit întotdeauna forţa de a merge înainte, pentru că viaţa este o luptă zilnică şi trebuia să lupt… Dragostea noastră a fost întotdeauna caracterizată de lucruri mici, dar intense…
Am avut întotdeauna vise… nu chiar atât de nerealizabile… răbdare, mi-am spus mereu… “va veni timpul pentru toate”… cel mai important este că stăm împreună, mergem la plimbare împreună, ne sacrificăm împreună… întotdeauna împreună, eu şi el!… Poate problema noastră este chiar cuvântul „sacrificiu”, cuvântul responsabilite… te simţi prea apăsat… poate vrea să-şi trăiască viaţa la modul său, fără să se mai gândească la nimic… fără să se simtă responsabil în raport cu mine sau faţă de suferinţa mea… nu trebuie să creadă că de fericirea sa depinde şi fericirea mea… Niciodată nu am vrut să văd pe nimeni atât de nefericit, mi-aş dori să-l pot ajuta… dar, uneori răceala instalată mă împiedică, mă irită, respingerea mă îngheaţă… Şi cad, ca într-o transă de tristeţe, acea tristeţe pe care o urăsc, care doare, care te face să simţi neajutorat şi furios…
Poate că ar trebui să te las să pleci… poate aşa vei fi mai fericit şi mai senin… dar, ce mă fac?… eu nu cred în zicala aceea că… dacă iubeşti  pe cineva îl laşi să plece…  mă simt foarte egoistă în ceea ce priveşte aspectul acesta… Eu nu pot lăsa inima mea să plece… Eu nu pot ucide visele mele, trezirea mea la viaţă… Nu vreau… dar, dacă asta ar fi dorinţa sa, dacă aş şti că ceea ce îşi doreşte mai mult este să plece ca să îi fie mai bine… m-aş sacrifica… aş face-o doar pentru a putea să-i revăd zâmbetul său fantastic, aş face-o ştiind ce durere neagră voi suporta… pe de altă parte, ştiu… există un timp al iubirii şi un timp al durerii… mai ştiu şi că trebuie să le guşti, să le trăieşti pe amândouă pentru a te bucura de fericirea  întreagă… şi eu… şi el… împreună… această fericire am trăit-o din plin!…
Cu dragoste, Lilium

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.