Umbra…


Îmi lipseşti… îmi lipseşti atât de mult încât pierd noţiunea timpului… un timp, pe care odată îl umpleai cu zâmbetul tău, cu blândeţea ta… cu bucuria de a trăi… Acum, sunt aici într-o tăcere nesfârşită, gândind la destinul meu… Unde eşti tu, lumina drumului meu?… Unde eşti tu, viitorul meu?… Dar nimeni nu răspunde la strigătul inimii mele… nimeni nu răspunde la suferinţa sufletului meu… dar, poate că tu nu ai existat … şi totul este doar fructul imaginaţiei mele sau… iluzia tristă a vieţii mele…

UmbraDin păcate, o soartă nemiloasă a distrus dragostea noastră… O iubire atât de suferindă şi atât de mult visată… în câteva momente a fost ştearsă din viaţa noastră… Rămân… doar visele a două vieţi rupte de durere şi lacrimi… două inimi care vor rămâne pentru totdeauna îndrăgostite… mai poţi trăi în această agonie?… fără să ştii care este drumul destinului tău… dacă tu nu eşti aproape de mine?… Îmi lipseşti, chiar dacă eşti doar o iluzie… Vei fi pentru totdeauna umbra drumului meu… o umbră tristă şi solitară a destinului meu…
Cu dragoste, Lilium

Reclame

Las vântului gândul…


Ce minunat se reflecta soarele atunci, când se confunda cu chipul tău… erai fericită… te vedeam şi erai ca o sursă inepuizabilă de cuvinte… şi parcă ţeseai în jurul tău o pânză magică… care se transforma, zi după zi, într-o mantie roşie, lustruită şi strălucitoare… dar acum… stă uitată, aruncată şi încreţită de timp într-un colţ de vis… Eram uimită chiar şi eu de atâta frumuseţe care venea din lăuntrul meu, din mintea mea… Un miracol îmi transforma inima… şi făcea totul simplu şi magic, adevărat şi decis… Totul era posibil pentru mine…atunci…

Las vantului gandul..Da, trăiam sentimente frumoase şi pasiuni senzaţionale… atunci am înţeles cum era frumuseţea… ne priveam în ochi şi înţelegeam ceea ce gândeam… mereu, în fiecare zi… priveam la mine şi îmi spuneam că nu puteam să mă simt aşa se bine, decât într-o altă dimensiune… gândeam că… acum gata!… temerile tale şi trecutul tău nu vor mai veni peste noi…pentru că pur şi simplu eu, nu eram trecutul… şi mai ales pentru că am reuşit să-ţi transmit ceea ce simţeam în fiecare gest… Cine ştie, poate că a fost un pas înainte frumos pentru amândoi…
Îmi place să cred toate astea… Pentru mine pasul acela a fost să… te las să pleci… dar tu, nu ştiai asta… Las vântului acest gând… Numai el ştie că, pentru mine totul a fost un miracol adevărat şi frumos…
Cu dragoste, Lilium

Un foc…


Este un foc care arde în mine… poţi să-l vezi?… O căldură imensă radiază prin mine…poţi să o simti?… un animal este adormit în mine… poţi să-l eliberezi?… îţi fac o ofertă, dăruindu-mă pe mine… o vei accepta?

Un foc..În lumina lunii, sub o pătură de stele… ceva mic şi strălucitor se joacă pe covorul cerului… ca o promisiune şoptită în vânt… şi prin întunericul nopţii, lumina mea te cheamă… căldură mea te va învălui… animalul din mine te va provoca… dăruindu-mă ţie, te voi completa…
Mă vei cunoaşte, atunci când mă vei găsi… şi…aşa cum eu te ştiu, te vei aşeza benevol la picioarele mele… cu capul coborât umil pentru mine… palmele mele se vor deschide spre tine în tăcere… ca într-o pledoarie pentru înţelepciune şi visare… iei darul care ţi se oferă uşor… lumina se predă de bună voie…ţie…
Cu dragoste, Lilium

Un timp al iubirii şi… un timp al durerii


Este mult de când nu am scris consistent… pentru mine a scrie este un spectacol al emoţiilor mele, al durerilor mele, al încrederii mele, al furiei mele… Dar, astăzi vreau să scriu… aş vrea de fapt să pot vorbi cu cineva care înţelege fără a judeca… care poate înţelege ceea ce mi se întâmplă…  dar, eu nu vorbesc despre asta cu nimeni, sau, mai degrabă… mi-e teamă să vorbesc cu cineva, pentru că deja ştiu răspunsurile la “de ce”- urile mele…

Un timp al iubirii...un timp al dureriiŞi acum, iată-mă aici, vorbind cu neantul… încerc să îmi dau seama care au fost punctele mele de reper în ultimul timp… ce am fost eu în tot timpul acesta?… poate eroul salvator, poate clovnul, poate un ghid prin viaţa altora, poate “profesor” în a da sfaturi… poate am fost totul şi nimic… nu ştiu, fac simple presupuneri… Câteodată am senzaţia că creierul meu o ia razna… gândesc, gândesc şi iar mă răzgândesc… nu mă pot adihni, nu pot dormi nici noapte… nici zi… pentru că mintea mea călătoreşte mereu… călătoreşte în locuri apropiate, dar… foarte, foarte mult depărtate… Poate că devin paranoică… poate că at trebui să mă apropii mai mult de adevăr… să fiu realistă aşa cum am fost mereu şi să nu mai îndrăznesc… să fiu visătoare şi romantică… dar, doamne!… este prea mult chiar şi pentru mine, pentru sistemul meu nervos…cum ar fi să mă trezesc din visul meu de-o viaţă şi de a vedea că dragostea noastră nu este unică şi invincibilă… aşa cum credeam… ci este ca oricare altă iubire… Nu!… nu vreau şi nu pot să cred… am nevoie să îmi dau seama ce se întâmplă, am nevoie să înţeleg dacă se poate renunţa la ceea iubeşti… pentru a te simţi mai bine…  am nevoie să dau seama dacă destinele noastre, sufletele noastre, sunt îngenănate sau… doar apropiate…
Pot să înţeleg că rutina cotidiană ia un pic din magia dragostei, dar… în acelaşi timp, ne animă acea intimitate pe care altfel nu am avea-o… ştiu, o relaţie trebuie  animată în fiecare zi… orice mic gest îi face bine iubirii… dar, mă întreb retoric… unde au pierit gesturile şi  dovezile noastre de iubire?…  toate acele mici gesturi mă făceau să zâmbesc în ciuda oboselii, stresului, problemelor, temerilor… mă făceau să trăiesc momente unice… unde sunt clipele noastre de răsfăţ, îmbrăţişările noastre şi sărutări noastre spontane?…  Unde sunt?…  Nu ştiu, şi cred că nu ştie nici el… nu mai ştie ce vrea… şi pe cine cine îşi doreşte mai mult… Este adevărat, am trecut prin momente grele, pot înţelege foarte bine… chiar am trecut prin momente drastice, dar a fost mereu acolo pentru a mă sprijini,  pentru a mă ghida… m-a ajutat mult… am găsit întotdeauna forţa de a merge înainte, pentru că viaţa este o luptă zilnică şi trebuia să lupt… Dragostea noastră a fost întotdeauna caracterizată de lucruri mici, dar intense…
Am avut întotdeauna vise… nu chiar atât de nerealizabile… răbdare, mi-am spus mereu… “va veni timpul pentru toate”… cel mai important este că stăm împreună, mergem la plimbare împreună, ne sacrificăm împreună… întotdeauna împreună, eu şi el!… Poate problema noastră este chiar cuvântul „sacrificiu”, cuvântul responsabilite… te simţi prea apăsat… poate vrea să-şi trăiască viaţa la modul său, fără să se mai gândească la nimic… fără să se simtă responsabil în raport cu mine sau faţă de suferinţa mea… nu trebuie să creadă că de fericirea sa depinde şi fericirea mea… Niciodată nu am vrut să văd pe nimeni atât de nefericit, mi-aş dori să-l pot ajuta… dar, uneori răceala instalată mă împiedică, mă irită, respingerea mă îngheaţă… Şi cad, ca într-o transă de tristeţe, acea tristeţe pe care o urăsc, care doare, care te face să simţi neajutorat şi furios…
Poate că ar trebui să te las să pleci… poate aşa vei fi mai fericit şi mai senin… dar, ce mă fac?… eu nu cred în zicala aceea că… dacă iubeşti  pe cineva îl laşi să plece…  mă simt foarte egoistă în ceea ce priveşte aspectul acesta… Eu nu pot lăsa inima mea să plece… Eu nu pot ucide visele mele, trezirea mea la viaţă… Nu vreau… dar, dacă asta ar fi dorinţa sa, dacă aş şti că ceea ce îşi doreşte mai mult este să plece ca să îi fie mai bine… m-aş sacrifica… aş face-o doar pentru a putea să-i revăd zâmbetul său fantastic, aş face-o ştiind ce durere neagră voi suporta… pe de altă parte, ştiu… există un timp al iubirii şi un timp al durerii… mai ştiu şi că trebuie să le guşti, să le trăieşti pe amândouă pentru a te bucura de fericirea  întreagă… şi eu… şi el… împreună… această fericire am trăit-o din plin!…
Cu dragoste, Lilium