Iartă-mi…


Te iubesc, dragul meu… Iartă-mi astă iubire… Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale… că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu…. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire…

Iarta-mi..Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere… Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor… Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii… Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei… Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere…
Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie… Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii… Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele… primeşte-mi mândria, dragul meu, şi… iartă-mi fericirea…
Rabindranath Tagore din Grădinarul

Reclame

El…cu fantasma Ei…part.2


Nu ne-am cunoscut niciodată sau poate că, în realitate ne ştim din totdeauna… Este târziu în noapte şi gândul la tine mă ţine treaz… mă abandonez amintirilor şi gust fiecare moment, copleşit de un vârtej de emoţii, copleşit de zâmbetul tău, de privirea ta, de parfumul tău… Emoţia mă cuprinde puţin câte puţin, când încep să-ţi scriu această scrisoare…nici nu ştiu cu ce să încep!… poate că nu ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu… nu ştiu nimic, mi-au rămas doar câteva certitudini… uneori te-am ţinut ascunsă în mine, uneori am mărturisit tuturor iubirea… alteori doar am şoptit-o cu teamă…

El...cu fantasma Ei...part 2Îmi pare rău dacă vreau mai mult decât ar trebui… îmi pare rău dacă, poate uneori nu sunt la înălţimea aşteptărilor tale… scuză-mă pentru că te gândesc prea mult, scuză-mă pentru că atunci când mi-e îngrozitor de dor de tine, mi-e teamă că te pot uita…şi asta mă face parcă să paralizez de frică… Câte lucruri aş vrea să-ţi spun!… poate nu toate adevărate, poate că nu toate folositoare, dar aş fi vrut să vorbesc din punctul meu de vedere… despre cum m-am comportat în tot acest timp, despre alegerile mele, despre drumurile mel… despre succesele şi eşecurile mele… să îţi vorbesc despre dezămăgirile mele şi chiar şi despre felul meu, de a face faţă în orice situaţie cu un zâmbet… Şi încă o dată te visez şi eu sunt aici… blocat într-o cameră goală holbându-mă la tavan… gândesc, reflectez şi adorm…dar chiar şi acolo, în visul meu cel mai secret… eşti tu, mai frumoasă decât oricând, mă priveşti şi mă faci să înţeleg ce simţi… că sunt ceva pentru tine…
De cât timp nu vorbesc cu tine, nu îţi spun ceea ce simt?… de mult, din păcate…dar, ai înţeles acum…eşti mereu în gândurile mele…ştii? … din prima clipă am ştiut că eşti o persoană specială … în timp ce scriu am în imagine faţa ta, ochii tăi, vocea ta, zâmbetul tău, corpul tău pe care mi-aş doris ă-l strâng în braţe în fiecare moment… şi simt minunate senzatii… este minunat să mă gândesc la tine, să te visez este superb… să te am numai a mea ar fi un miracol!…să te sărut, să te mângâi,este un vis… visez pentru că visele îmi dau ceea ce viaţa, nu îmi poate da… emoţii pe care eu nu le pot avea, senzaţii pe care nu le pot încerca, dar… poate că îmi dă speranţă, un zâmbet… Vreau să visez, să trăiesc, să nu regret că nu am visat !… deşi, munca şi angajamentele mă împiedică să îţi dedic timpul pe care mi-aş dori să-l am… îţi scriu şi  încerc să-ţi spun tot ceea ce simt…
Vocea ta pare muzică, mă farmecă să te ascult şi mi-aş rdori să îţi aud vocea în fiecare dimineaţă şi… să sim, că tu eşti acolo, încălzindu-mă cu respiraţia ta… Îmi este dor de atingerea pielii tale, de conturul feţei tale, de mirosul părului tău… de ce această lume nu ne oferă ceea ce este de drept al nostru?… Eşti singura persoană care este capabilă să-mi smulgă un zâmbet în situaţiile cele mai complicate, esti singura care este capabilă să mă ajute în momentele cele mai jenante… eşti persoana care a fost capabilă să mă facă să înţeleg adevăratul sens al cuvintelor prietenie şi dragoste… acestea sunt cuvinte pe care nu le-am spus niciodată, dar pe care mi-aş fi dorit să ţi le spun…
Cu dragoste, Lilium

A fost o alegere… a mea…


Nici acum nu stiu cine eşti cu adevărat, care sunt pasiunile care îţi fac inima să bată, ce emoţii cauţi… sau pentru ce ai ales să trăieşti… Cu toate acestea, deşi poate părea absurd, eu sunt îndragostită de tine… Un sentiment secret, de neconfesat nimănui… care duce la nebunie… O dragoste discretă şi singuratică, pe care nu ai ştiut-o niciodată… cum nu ai ştiut că ai trăit în gândurile mele, mai real decât oricând…

A fost o alegere… a mea…Este banal, probabil tipic  fanteziei care înfloreşte în mine, împreună cu prima strălucire a deplinei maturităţi de femeie… Imaginea ta este clară şi luminoasă, este ca o cale de urmat, un obiectiv de atins, un vis pentru a-l trăi… Totul s-a născut în acea noapte caldă de vară, atât de brusc… tu mă cucerisei de mult, de foarte demult…acum aveam curajul să înfrunt în faţă iubirea… încet, cuvintele tale şi carisma ta, discret… m-au făcut să devin confuză, m-am emoţionat… mi-ai blocat cuvintele în gât… pentru a invada, milimetru de milimetru, intimitatea sufletului meu… Capul şi inima mea au fost învălmăşite de o emoţie care, parcă nu-mi aparţinea, dar am ales… să fiu a ta… inima mea era a ta, dintotdeauna…
Da, a fost o alegere… aş fi putut să aleg să te uit, aşa cum mai făcusem … să şterg memoria de ceea ce de fapt nu a fost nimic real, ci doar în inima şi în visele mele… Dar am vrut, inconştient, să-mi hrănesc acele sentimente… şi să mă bucur de ele în fiecare zi, cu un gust diferit… lăsând esenţa caldă pe care o aprinsesei în mine, demult… să mă pătrundă în tot ceea ce însemnam, Eu… Şi chiar şi astăzi, fiecare acţiune a mea este pătrunsă de fantoma ta, fiecare gând al meu este iluminat de ceea ce tu mi-ai dat… Nu vreau să te văd din nou şi să nu ştiu cu adevărat cine eşti… mi-e teamă că tot ceea ce am iubit în acest timp îndelungat, dar mai intens şi mai real în ultimele luni… va dispărea… 
Imaginea ta, ireală şi perfectă, a fost probabil numai pretextul unei noi conştientizări… nu numai în legătură cu dragostea mea dar… mai presus de toate, cu privire la capacitatea mea, caracterul şi determinarea mea în această călătorie, pe care viaţă mea o va cere… Vei fi întotdeauna visul vieţii mele, îndepărtat şi în acelaşi timp extrem de concret… şi îmi impun a face totul pentru a-l obţine… cu toată sinceritatea şi dragostea de care sunt capabilă… pentru că te iubesc dintotdeauna…
Cu dragoste, Lilium

Secundae amicos res parant… tristes probant…


Secundae amicos res parant… tristes probant…Situaţiile fericite îţi aduc prieteni, nenorocirile ţi-i verifică…
Aţi simţit probabil, de multe ori că au început să bată în viaţa voastră vânturi potrivnice…în care, “invidia cea hâdă”… aşa cum o numeste Shakespeare… exultă… în care răul încearcă să înlocuiască binele, înlocuindu-l cu tot felul de surogate…care, nu sunt nimic altceva decât elemente ale unui perfid decor, dovedind întunecimea sufletului şi a minţii unora… răul cel mai mare la care se ajunge, de decădere cea mai adâncă… de demonizare… demonizarea omului… sigur că, ne sperie gândul acesta… şi trăim aşa, o stare schizoidă…

Secundae amicos res parant… tristes probant..… sfâşiati de două chemări… chemarea către bine şi chemarea către rău… calea spre păcat, spre rău, aşa cum se spune de vechii credincioşi este albă şi uşoară… drumul către dumnezeu, către bine este de multe ori ca muchia de cuţit… poţi cădea şi în stânga şi în dreapta… dar, dacă ai principii, dragoste şi respect faţă oameni… odată fixat pe acest drum, vei izbuti să găseşti puterea de a merge pe drumul corect, indiferent câte greutăţi ai întâmpina.
Viaţa, ne este dată peste cap într-un moment… într-o clipită, tot ceea ce am construit sau în principiile în care am crezut o viaţă… dispar, ca şi cum nu ar fi existat vreodată… se năruie totul precum un castel din cărţi de joc… şi atunci ne rămâne doar Credinţa… „De veţi avea credinţă puteţi muta şi munţii din loc. Căci toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:25)… ştiu, oamenilor le place mai mult ceea ce pot auzi sau ceea ce pot vedea şi sunt sceptici cu ceea ce nu aud şi nu văd… dar, fiecare din noi ar trebui să fim conştienţi că în jurul nostru sunt lucruri pe care nu le auzim, nu le vedem… dar, cu toate astea ele există…
Culmea ştiţi care este?!… Atunci, când te simţi singur, părăsit, lovit de soartă şi de semeni, mintea ta zboară şi chemă divinitatea… adică, apelează într-o ultimă sforţare la ceea ce nu vede şi nu poate auzi… de ce?… pentru că aşa este construit omul… deci, când cineva spune: “Eu cred numai ceea ce văd”, atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens… pentru că nimeni, nu poate nega existenţa divinităţii… este o opţiune de a crede sau nu… omul are liberul arbitru… şi sunt multe obstacolele care vin pe calea credinţei… Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi goana după bogăţie… în detrimentul sufletului… sunt doar câteva,alături de multe altele…
Toţi ne naşte, ne plăsmuim vise şi planuri, avem obligaţii sociale şi profesionale… trăim, încercând să ne realizăm acele vise şi planuri, sau încercăm altele, survenite pe parcursul vieţii… şi într-o zi se întâmplă ceva… realizezi că viaţa ta se reduce la muncă, mâncare, somn şi din când în când refulări în ceea ce se cheamă “ distracţie”… şi mai grav, în jurul tău sunt numai oameni care aleargă… bineînţeles tu, împreună cu ei… stresaţi să se achite de obligaţii şi să facă bani… Şi în acea zi se întâmplă să te “trezeşti”… şi vrei să crezi şi să te întorci către divinitate… Nu, nu înseamnă să o iei pe calea bisericii, că ai luat-o pe urma babelor sau fugi de realitate!… Dumnezeu este în egală măsură şi pentru tine şi pentru acele babe… Simţi că ai nevoie de o schimbare, pentru că toţi am ajuns să ne comportăm ca nişte nebuni… nu avem încredere în nimeni, suntem răi nemotivat şi gratuit şi uneori, unii dintre noi devin prea lacomi… sufletul se îmbolnăveşte şi mai apoi trupul… marea majoritate a bolilor fizice, au cauze sufleteşti…
Dacă iubeşti viaţa care ţi-a fost dăruită trebuie să ieşi din rând… nu pentru a demonstra ceva, cuiva… pentru tine!… Nu sunt o fanatică, merg la o anumită biserică ori de câte ori simt nevoia… nu pentru că trebuie!… ci pentru că am nevoie de liniştea mea interioară, pe care doar acolo mi-o regăsesc… sunt ascultată şi mă simt iubită pentru mine, aşa cum sunt… cu defectele mele şi cu calităţile mele… şi asta îmi dă putere şi pace sufletească, ma ajută să merg mai departe pe drumul vieţii mele cu obstacolele şi încercările lui… mă ajută să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu fără să-i judec şi să-i accept aşa cum sunt… pot vedea adevăratul rost şi scop al lucrurilor… Toate acestea îmi dau putere, încredinţare, pace sufletească şi un sens al vieţii… şi nu mai pun la suflet acele lucruri terne şi stresante, asemenea acelora din jurul meu… Tu, la rândul tău poţi alege ceea ce face bine sufletului tău!
P .S. 
Pentru cei, care probabil vor fi uimiţi citind aceste rânduri… vă spun că, chiar dacă am schimbat puţin registrul sau stilul… le-am scris cu sufletul, mulţumită unui om extraordinar care are grijă de pacea mea sufletească… şi care reuşeşte întotdeauna să mă facă să îmi recapăt încrederea în Dumnezeu şi în oameni… părintele Gheorghe Pantelică…
Postul Paştilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele pa¬tru posturi… de acea, fiind o perioadă care ne poate face să ne gândim… să reflectăm mai bine la viaţa pe care o ducem şi la cea pe care ne-am dori să o trăim… la drumul pe care dorim să îl urmăm, aşa cum spuneam mai sus… calea binelui sau calea răului… pentru că suntem oameni şi păcătuim adesea, cu gândul, cu cuvântul şi cu lucrul (fapta)… şi încă ceva !… când plecăm din această lume nu luăm nimic, din valorile materiale pentru care, poate am făcut multe compromisuri sufleteşti… plecăm goi şi singuri aşa cum am venit!
Reflectaţi dragii mei ! Cu dragoste, Lilium

Purificare…


În fiecare noapte încerc să-mi obosesc mintea complet, înainte de a închide ochii… aşa, reuşesc să adorm fără să mă gândesc la tine… am obosit si mi-e teamă că nu voi reuşi să fac asta toată viaţa… aşa mă simt acum, ceea ce simt nu se va termina niciodată… inima mea şi gândurile mele îmi spun aşa…că nu se va sfârşi niciodată!… Sunt conştientă de ceea ce sunt, de ceea ce am fost, de ceea ce pot fi… dar eu nu mai pot să vreau nimic…acum…poate mai târziu… Tu eşti lumina din întunericul din viaţa mea, gura de aer de care are nevoie de inima mea pentru a bate… forţa care face sângele să circule prin corp… începutul şi sfârşitul la tot… la ceea ce sunt, la ceea ce am fost, la ceea ce aş putea fi… dar… simt că mor în fiecare secundă în care mintea mea vrea să se convingă că tu, nu mai eşti aici, pentru mine… şi încerc să mă purific de păcate sau… mă înnec în ele…şi mi-e atât de dor!… de a putea iubi… de a putea trăi…

Purificare..Inima se răzvrăteşte… te văd oriunde… nu voi putea uita niciodată visul stins… nu mai pot!… mintea mea este într-o completă dezordine, inutilă, a unei persoane care se agaţă de iluzii… Rămân singură cu întrebările mele patetice, inutile, dar din păcate indispensabile… Tu, nu vei înceta a fi în centrul tuturor gândurilor mele… Şi a tuturor viselor, a celor mai reale… Şi dacă mă vei căuta, dacă te voi auzi sau… dacă nu ne vom mai reîntâlni vreodată…eu te voi găsi în fiecare zi a vieţii mele… acasă la tine, în sufletul meu…
Cu dragoste, Lilium

Prizonier al viselor…


Acele ceasului se mişcă lent… şi zgomotul fiecărei secunde devine din ce în ce asurzitor şi mai insuportabil… acum, lumea mea este aşa… pentru că acum lipseşti tu… Oriunde am încercat să mă refugiez, dar mai ales în acel cântec… în care continuu reuşesc să redescopăr acel zâmbet… dar pentru puţin timp… nici măcar nu am timp să mă gândesc la tine, că ochii mei sunt înceţoşaţi din nou…

Prizonier al viselor..Continui să te caut… şi acum, visele mele sunt închisoarea mea… în timpul nopţii mă trezesc cu inima la gât, întrebându-l pe Dumnezeu de ce nu te visez iar şi iar… Aş vrea să mă ridic într-o zi şi să nu mai te gândesc… vreau să uit… numai că, nu merge aşa!… Îmi petrec zile întregi fixând acele puţine lucruri care au rămas de la noi… dar ceea ce este mai presus decât mine acum, este încă în inima mea…în ciuda rănilor, ea continuă să te păstreze…ea, inima mea are nevoie de tine…
Ştii, nu mă tem de durere… frica mea cea mai mare este aceea, de a nu mai putea să te văd sau să te strâng în braţe… m-ai ucide… încă o dată… Dragostea mea, unde esti?… Oare de ce, mă întreb… ai decis să pleci… de ce?… Nu ştiu răspunsul la această întrebare, indiferent câte eforturi aş depune să înţeleg… poate nu mă ajută la nimic, pentru că ştiu, că… din nimic te vei întoarce la mine… Acum viaţa curge ca un peisaj, în afara ferestrei… Dragostea mea pentru tine este pură nebunie… şi asta nu ai înţeles niciodată… dar, aşa va fi… şi va fi pentru totdeauna…
Cu dragoste, Lilium

Mizez totul pe tine…


Si apoi te întreb… ce contează dacă suntem diferiţi, dacă zilele tale sunt opusul alor mele… dacă pentru tine totul este alb sau negru, pentru mine sunt mii de nuanţe minunate care ne pictează această viaţă a noastră… Ce contează dacă trăieşti lucrurile la modul resemnat ?…eu cred că există un destin care controlează totul şi ştiu că jocul se câştigă sau pierde în funcţie de cum ne mişcăm noi şi în baza deciziilor pe care le luăm…Ce contează dacă, practic ne simţim opusul unul altuia ?… NIMIC…

Mizez totul pe tineNu contează cu adevărat nimic… pentru că există pete de culoare… pe care eu, ştiu să le iubesc chiar şi în lumea ta alb şi negru… pentru că poţi învăţa cum este să muţi un obstacol şi să vezi ce se poate întampla… poate că e ceva bun… este adevărat, suntem diferiţi, dar putem combina două caractere să obţinem acea perfecţiune pe care o doreşti…pentru că lumile noastre pot găsi puncte comune şi le putem trăi pe acelea … tu poţi învăţa să iubeşti şi eu voi încerca să-ţi fiu aproape… de aceea azi, eu mizez totul pe tine…
Cu dragoste, Lilium