Secundae amicos res parant… tristes probant…


Secundae amicos res parant… tristes probant…Situaţiile fericite îţi aduc prieteni, nenorocirile ţi-i verifică…
Aţi simţit probabil, de multe ori că au început să bată în viaţa voastră vânturi potrivnice…în care, “invidia cea hâdă”… aşa cum o numeste Shakespeare… exultă… în care răul încearcă să înlocuiască binele, înlocuindu-l cu tot felul de surogate…care, nu sunt nimic altceva decât elemente ale unui perfid decor, dovedind întunecimea sufletului şi a minţii unora… răul cel mai mare la care se ajunge, de decădere cea mai adâncă… de demonizare… demonizarea omului… sigur că, ne sperie gândul acesta… şi trăim aşa, o stare schizoidă…

Secundae amicos res parant… tristes probant..… sfâşiati de două chemări… chemarea către bine şi chemarea către rău… calea spre păcat, spre rău, aşa cum se spune de vechii credincioşi este albă şi uşoară… drumul către dumnezeu, către bine este de multe ori ca muchia de cuţit… poţi cădea şi în stânga şi în dreapta… dar, dacă ai principii, dragoste şi respect faţă oameni… odată fixat pe acest drum, vei izbuti să găseşti puterea de a merge pe drumul corect, indiferent câte greutăţi ai întâmpina.
Viaţa, ne este dată peste cap într-un moment… într-o clipită, tot ceea ce am construit sau în principiile în care am crezut o viaţă… dispar, ca şi cum nu ar fi existat vreodată… se năruie totul precum un castel din cărţi de joc… şi atunci ne rămâne doar Credinţa… „De veţi avea credinţă puteţi muta şi munţii din loc. Căci toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:25)… ştiu, oamenilor le place mai mult ceea ce pot auzi sau ceea ce pot vedea şi sunt sceptici cu ceea ce nu aud şi nu văd… dar, fiecare din noi ar trebui să fim conştienţi că în jurul nostru sunt lucruri pe care nu le auzim, nu le vedem… dar, cu toate astea ele există…
Culmea ştiţi care este?!… Atunci, când te simţi singur, părăsit, lovit de soartă şi de semeni, mintea ta zboară şi chemă divinitatea… adică, apelează într-o ultimă sforţare la ceea ce nu vede şi nu poate auzi… de ce?… pentru că aşa este construit omul… deci, când cineva spune: “Eu cred numai ceea ce văd”, atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens… pentru că nimeni, nu poate nega existenţa divinităţii… este o opţiune de a crede sau nu… omul are liberul arbitru… şi sunt multe obstacolele care vin pe calea credinţei… Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi goana după bogăţie… în detrimentul sufletului… sunt doar câteva,alături de multe altele…
Toţi ne naşte, ne plăsmuim vise şi planuri, avem obligaţii sociale şi profesionale… trăim, încercând să ne realizăm acele vise şi planuri, sau încercăm altele, survenite pe parcursul vieţii… şi într-o zi se întâmplă ceva… realizezi că viaţa ta se reduce la muncă, mâncare, somn şi din când în când refulări în ceea ce se cheamă “ distracţie”… şi mai grav, în jurul tău sunt numai oameni care aleargă… bineînţeles tu, împreună cu ei… stresaţi să se achite de obligaţii şi să facă bani… Şi în acea zi se întâmplă să te “trezeşti”… şi vrei să crezi şi să te întorci către divinitate… Nu, nu înseamnă să o iei pe calea bisericii, că ai luat-o pe urma babelor sau fugi de realitate!… Dumnezeu este în egală măsură şi pentru tine şi pentru acele babe… Simţi că ai nevoie de o schimbare, pentru că toţi am ajuns să ne comportăm ca nişte nebuni… nu avem încredere în nimeni, suntem răi nemotivat şi gratuit şi uneori, unii dintre noi devin prea lacomi… sufletul se îmbolnăveşte şi mai apoi trupul… marea majoritate a bolilor fizice, au cauze sufleteşti…
Dacă iubeşti viaţa care ţi-a fost dăruită trebuie să ieşi din rând… nu pentru a demonstra ceva, cuiva… pentru tine!… Nu sunt o fanatică, merg la o anumită biserică ori de câte ori simt nevoia… nu pentru că trebuie!… ci pentru că am nevoie de liniştea mea interioară, pe care doar acolo mi-o regăsesc… sunt ascultată şi mă simt iubită pentru mine, aşa cum sunt… cu defectele mele şi cu calităţile mele… şi asta îmi dă putere şi pace sufletească, ma ajută să merg mai departe pe drumul vieţii mele cu obstacolele şi încercările lui… mă ajută să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu fără să-i judec şi să-i accept aşa cum sunt… pot vedea adevăratul rost şi scop al lucrurilor… Toate acestea îmi dau putere, încredinţare, pace sufletească şi un sens al vieţii… şi nu mai pun la suflet acele lucruri terne şi stresante, asemenea acelora din jurul meu… Tu, la rândul tău poţi alege ceea ce face bine sufletului tău!
P .S. 
Pentru cei, care probabil vor fi uimiţi citind aceste rânduri… vă spun că, chiar dacă am schimbat puţin registrul sau stilul… le-am scris cu sufletul, mulţumită unui om extraordinar care are grijă de pacea mea sufletească… şi care reuşeşte întotdeauna să mă facă să îmi recapăt încrederea în Dumnezeu şi în oameni… părintele Gheorghe Pantelică…
Postul Paştilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele pa¬tru posturi… de acea, fiind o perioadă care ne poate face să ne gândim… să reflectăm mai bine la viaţa pe care o ducem şi la cea pe care ne-am dori să o trăim… la drumul pe care dorim să îl urmăm, aşa cum spuneam mai sus… calea binelui sau calea răului… pentru că suntem oameni şi păcătuim adesea, cu gândul, cu cuvântul şi cu lucrul (fapta)… şi încă ceva !… când plecăm din această lume nu luăm nimic, din valorile materiale pentru care, poate am făcut multe compromisuri sufleteşti… plecăm goi şi singuri aşa cum am venit!
Reflectaţi dragii mei ! Cu dragoste, Lilium

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.