El…cu fantasma Ei…part.2


Nu ne-am cunoscut niciodată sau poate că, în realitate ne ştim din totdeauna… Este târziu în noapte şi gândul la tine mă ţine treaz… mă abandonez amintirilor şi gust fiecare moment, copleşit de un vârtej de emoţii, copleşit de zâmbetul tău, de privirea ta, de parfumul tău… Emoţia mă cuprinde puţin câte puţin, când încep să-ţi scriu această scrisoare…nici nu ştiu cu ce să încep!… poate că nu ar trebui să-ţi scriu, nu ştiu… nu ştiu nimic, mi-au rămas doar câteva certitudini… uneori te-am ţinut ascunsă în mine, uneori am mărturisit tuturor iubirea… alteori doar am şoptit-o cu teamă…

El...cu fantasma Ei...part 2Îmi pare rău dacă vreau mai mult decât ar trebui… îmi pare rău dacă, poate uneori nu sunt la înălţimea aşteptărilor tale… scuză-mă pentru că te gândesc prea mult, scuză-mă pentru că atunci când mi-e îngrozitor de dor de tine, mi-e teamă că te pot uita…şi asta mă face parcă să paralizez de frică… Câte lucruri aş vrea să-ţi spun!… poate nu toate adevărate, poate că nu toate folositoare, dar aş fi vrut să vorbesc din punctul meu de vedere… despre cum m-am comportat în tot acest timp, despre alegerile mele, despre drumurile mel… despre succesele şi eşecurile mele… să îţi vorbesc despre dezămăgirile mele şi chiar şi despre felul meu, de a face faţă în orice situaţie cu un zâmbet… Şi încă o dată te visez şi eu sunt aici… blocat într-o cameră goală holbându-mă la tavan… gândesc, reflectez şi adorm…dar chiar şi acolo, în visul meu cel mai secret… eşti tu, mai frumoasă decât oricând, mă priveşti şi mă faci să înţeleg ce simţi… că sunt ceva pentru tine…
De cât timp nu vorbesc cu tine, nu îţi spun ceea ce simt?… de mult, din păcate…dar, ai înţeles acum…eşti mereu în gândurile mele…ştii? … din prima clipă am ştiut că eşti o persoană specială … în timp ce scriu am în imagine faţa ta, ochii tăi, vocea ta, zâmbetul tău, corpul tău pe care mi-aş doris ă-l strâng în braţe în fiecare moment… şi simt minunate senzatii… este minunat să mă gândesc la tine, să te visez este superb… să te am numai a mea ar fi un miracol!…să te sărut, să te mângâi,este un vis… visez pentru că visele îmi dau ceea ce viaţa, nu îmi poate da… emoţii pe care eu nu le pot avea, senzaţii pe care nu le pot încerca, dar… poate că îmi dă speranţă, un zâmbet… Vreau să visez, să trăiesc, să nu regret că nu am visat !… deşi, munca şi angajamentele mă împiedică să îţi dedic timpul pe care mi-aş dori să-l am… îţi scriu şi  încerc să-ţi spun tot ceea ce simt…
Vocea ta pare muzică, mă farmecă să te ascult şi mi-aş rdori să îţi aud vocea în fiecare dimineaţă şi… să sim, că tu eşti acolo, încălzindu-mă cu respiraţia ta… Îmi este dor de atingerea pielii tale, de conturul feţei tale, de mirosul părului tău… de ce această lume nu ne oferă ceea ce este de drept al nostru?… Eşti singura persoană care este capabilă să-mi smulgă un zâmbet în situaţiile cele mai complicate, esti singura care este capabilă să mă ajute în momentele cele mai jenante… eşti persoana care a fost capabilă să mă facă să înţeleg adevăratul sens al cuvintelor prietenie şi dragoste… acestea sunt cuvinte pe care nu le-am spus niciodată, dar pe care mi-aş fi dorit să ţi le spun…
Cu dragoste, Lilium

Reclame

A fost o alegere… a mea…


Nici acum nu stiu cine eşti cu adevărat, care sunt pasiunile care îţi fac inima să bată, ce emoţii cauţi… sau pentru ce ai ales să trăieşti… Cu toate acestea, deşi poate părea absurd, eu sunt îndragostită de tine… Un sentiment secret, de neconfesat nimănui… care duce la nebunie… O dragoste discretă şi singuratică, pe care nu ai ştiut-o niciodată… cum nu ai ştiut că ai trăit în gândurile mele, mai real decât oricând…

A fost o alegere… a mea…Este banal, probabil tipic  fanteziei care înfloreşte în mine, împreună cu prima strălucire a deplinei maturităţi de femeie… Imaginea ta este clară şi luminoasă, este ca o cale de urmat, un obiectiv de atins, un vis pentru a-l trăi… Totul s-a născut în acea noapte caldă de vară, atât de brusc… tu mă cucerisei de mult, de foarte demult…acum aveam curajul să înfrunt în faţă iubirea… încet, cuvintele tale şi carisma ta, discret… m-au făcut să devin confuză, m-am emoţionat… mi-ai blocat cuvintele în gât… pentru a invada, milimetru de milimetru, intimitatea sufletului meu… Capul şi inima mea au fost învălmăşite de o emoţie care, parcă nu-mi aparţinea, dar am ales… să fiu a ta… inima mea era a ta, dintotdeauna…
Da, a fost o alegere… aş fi putut să aleg să te uit, aşa cum mai făcusem … să şterg memoria de ceea ce de fapt nu a fost nimic real, ci doar în inima şi în visele mele… Dar am vrut, inconştient, să-mi hrănesc acele sentimente… şi să mă bucur de ele în fiecare zi, cu un gust diferit… lăsând esenţa caldă pe care o aprinsesei în mine, demult… să mă pătrundă în tot ceea ce însemnam, Eu… Şi chiar şi astăzi, fiecare acţiune a mea este pătrunsă de fantoma ta, fiecare gând al meu este iluminat de ceea ce tu mi-ai dat… Nu vreau să te văd din nou şi să nu ştiu cu adevărat cine eşti… mi-e teamă că tot ceea ce am iubit în acest timp îndelungat, dar mai intens şi mai real în ultimele luni… va dispărea… 
Imaginea ta, ireală şi perfectă, a fost probabil numai pretextul unei noi conştientizări… nu numai în legătură cu dragostea mea dar… mai presus de toate, cu privire la capacitatea mea, caracterul şi determinarea mea în această călătorie, pe care viaţă mea o va cere… Vei fi întotdeauna visul vieţii mele, îndepărtat şi în acelaşi timp extrem de concret… şi îmi impun a face totul pentru a-l obţine… cu toată sinceritatea şi dragostea de care sunt capabilă… pentru că te iubesc dintotdeauna…
Cu dragoste, Lilium

Secundae amicos res parant… tristes probant…


Secundae amicos res parant… tristes probant…Situaţiile fericite îţi aduc prieteni, nenorocirile ţi-i verifică…
Aţi simţit probabil, de multe ori că au început să bată în viaţa voastră vânturi potrivnice…în care, “invidia cea hâdă”… aşa cum o numeste Shakespeare… exultă… în care răul încearcă să înlocuiască binele, înlocuindu-l cu tot felul de surogate…care, nu sunt nimic altceva decât elemente ale unui perfid decor, dovedind întunecimea sufletului şi a minţii unora… răul cel mai mare la care se ajunge, de decădere cea mai adâncă… de demonizare… demonizarea omului… sigur că, ne sperie gândul acesta… şi trăim aşa, o stare schizoidă…

Secundae amicos res parant… tristes probant..… sfâşiati de două chemări… chemarea către bine şi chemarea către rău… calea spre păcat, spre rău, aşa cum se spune de vechii credincioşi este albă şi uşoară… drumul către dumnezeu, către bine este de multe ori ca muchia de cuţit… poţi cădea şi în stânga şi în dreapta… dar, dacă ai principii, dragoste şi respect faţă oameni… odată fixat pe acest drum, vei izbuti să găseşti puterea de a merge pe drumul corect, indiferent câte greutăţi ai întâmpina.
Viaţa, ne este dată peste cap într-un moment… într-o clipită, tot ceea ce am construit sau în principiile în care am crezut o viaţă… dispar, ca şi cum nu ar fi existat vreodată… se năruie totul precum un castel din cărţi de joc… şi atunci ne rămâne doar Credinţa… „De veţi avea credinţă puteţi muta şi munţii din loc. Căci toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:25)… ştiu, oamenilor le place mai mult ceea ce pot auzi sau ceea ce pot vedea şi sunt sceptici cu ceea ce nu aud şi nu văd… dar, fiecare din noi ar trebui să fim conştienţi că în jurul nostru sunt lucruri pe care nu le auzim, nu le vedem… dar, cu toate astea ele există…
Culmea ştiţi care este?!… Atunci, când te simţi singur, părăsit, lovit de soartă şi de semeni, mintea ta zboară şi chemă divinitatea… adică, apelează într-o ultimă sforţare la ceea ce nu vede şi nu poate auzi… de ce?… pentru că aşa este construit omul… deci, când cineva spune: “Eu cred numai ceea ce văd”, atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens… pentru că nimeni, nu poate nega existenţa divinităţii… este o opţiune de a crede sau nu… omul are liberul arbitru… şi sunt multe obstacolele care vin pe calea credinţei… Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi goana după bogăţie… în detrimentul sufletului… sunt doar câteva,alături de multe altele…
Toţi ne naşte, ne plăsmuim vise şi planuri, avem obligaţii sociale şi profesionale… trăim, încercând să ne realizăm acele vise şi planuri, sau încercăm altele, survenite pe parcursul vieţii… şi într-o zi se întâmplă ceva… realizezi că viaţa ta se reduce la muncă, mâncare, somn şi din când în când refulări în ceea ce se cheamă “ distracţie”… şi mai grav, în jurul tău sunt numai oameni care aleargă… bineînţeles tu, împreună cu ei… stresaţi să se achite de obligaţii şi să facă bani… Şi în acea zi se întâmplă să te “trezeşti”… şi vrei să crezi şi să te întorci către divinitate… Nu, nu înseamnă să o iei pe calea bisericii, că ai luat-o pe urma babelor sau fugi de realitate!… Dumnezeu este în egală măsură şi pentru tine şi pentru acele babe… Simţi că ai nevoie de o schimbare, pentru că toţi am ajuns să ne comportăm ca nişte nebuni… nu avem încredere în nimeni, suntem răi nemotivat şi gratuit şi uneori, unii dintre noi devin prea lacomi… sufletul se îmbolnăveşte şi mai apoi trupul… marea majoritate a bolilor fizice, au cauze sufleteşti…
Dacă iubeşti viaţa care ţi-a fost dăruită trebuie să ieşi din rând… nu pentru a demonstra ceva, cuiva… pentru tine!… Nu sunt o fanatică, merg la o anumită biserică ori de câte ori simt nevoia… nu pentru că trebuie!… ci pentru că am nevoie de liniştea mea interioară, pe care doar acolo mi-o regăsesc… sunt ascultată şi mă simt iubită pentru mine, aşa cum sunt… cu defectele mele şi cu calităţile mele… şi asta îmi dă putere şi pace sufletească, ma ajută să merg mai departe pe drumul vieţii mele cu obstacolele şi încercările lui… mă ajută să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu fără să-i judec şi să-i accept aşa cum sunt… pot vedea adevăratul rost şi scop al lucrurilor… Toate acestea îmi dau putere, încredinţare, pace sufletească şi un sens al vieţii… şi nu mai pun la suflet acele lucruri terne şi stresante, asemenea acelora din jurul meu… Tu, la rândul tău poţi alege ceea ce face bine sufletului tău!
P .S. 
Pentru cei, care probabil vor fi uimiţi citind aceste rânduri… vă spun că, chiar dacă am schimbat puţin registrul sau stilul… le-am scris cu sufletul, mulţumită unui om extraordinar care are grijă de pacea mea sufletească… şi care reuşeşte întotdeauna să mă facă să îmi recapăt încrederea în Dumnezeu şi în oameni… părintele Gheorghe Pantelică…
Postul Paştilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele pa¬tru posturi… de acea, fiind o perioadă care ne poate face să ne gândim… să reflectăm mai bine la viaţa pe care o ducem şi la cea pe care ne-am dori să o trăim… la drumul pe care dorim să îl urmăm, aşa cum spuneam mai sus… calea binelui sau calea răului… pentru că suntem oameni şi păcătuim adesea, cu gândul, cu cuvântul şi cu lucrul (fapta)… şi încă ceva !… când plecăm din această lume nu luăm nimic, din valorile materiale pentru care, poate am făcut multe compromisuri sufleteşti… plecăm goi şi singuri aşa cum am venit!
Reflectaţi dragii mei ! Cu dragoste, Lilium