Ca într-o colivie de aur…


Mă scufund într-un ocean de cuvinte… din nou… Am citit şi am recitit o mie de ori aceleaşi lucruri şi… cu fiecare nou început, sper că aceste cuvinte nu vor mai avea acest efect asupra mea… sper că îşi vor pierde culoarea şi consistenţa şi sper că de data asta va fi un alt început al acestei lecturi unde, într-un final… inima va înceta în cele din urmă să mai stea închisă în vise înecate de teroarea de a nu şti cum să se deschidă către alte emoţii… E ca un basm pe care l-am descoperit cu ani în urmă, din care sunt răpită… şi unde nu mă pot obişnui să trăiesc…

Ca într-o colivie de aur..Rămâi întotdeauna o forţă violentă care îmi atrage simţurile, un val de lucruri bune care există în lume… o colivie de aur din care eu nu pot scăpa… Şi aşa, vorbim iar de noi… de povestea aceea în care ne-am dorit şi încă ne dorim… să construim… dar, pentru tine această poveste nu s-a născut la timpul potrivit , s-a născut cu un „tu” greşit şi… acest lucru din păcate, încă nu s-a schimbat până acum… În acea primă noapte nu am putut dormi, doar am furat puţin somn când zorile se îngânau… şi în dimineaţa următoare m-am trezit cu teroarea că, totul a fost doar un vis…
Dar apoi, de la o conversaţie nevinovată, am recăzut în acel abis pe care numai tu ştii să-l desenezi, în acel iad care guvernează convingerile tale nebune… „Tu şi Eu acum suntem diferiţi… nu este momentul, vom sfârşi prin a distruge ceea ce am construit frumos, până în prezent „… acesta este adevarul tău, este ceea ce văd ochii celor care au încetat să creadă în frumuseţea sentimentelor, a celor care nu ştiu să apuce o a inimă adevărată… care bate cu adevărat printre alte multe jucării…
Eu nu vreau să mai aştept, nu vreau să mai aşteptat o zi mai bună sau un alt moment în timp… pentru că eu, astăzi, nu ştiu ce să mai fac fara tine… azi, eu nu fac altceva decât să-mi imaginez cu ochii deschişi o viaţă lângă tine..azi eu mă opresc din lucru, mă gândesc la tine şi îmi apare un zâmbet pe faţă şi în ochi… şi nimeni nu poate înţelege ce este… azi îmi este atât de dor de tine încât simt că mor… 
Adevărul este că, nu există nici un moment mai bun decât cel de azi… Acest lucru este un tren care nu va mai reveni niciodată… deoarece timpul trece şi uneori ne ajută să închidem dureri, uneori ne face să reflectăm şi să înţelegem alte lucruri…ne poate face să ne pierdem sentimentele… Pentru că mâine vei întâlni o femeie, care, mă încumet a spune… nu va fi ca mine, dar va fi la îndemână, va fi disponibilă… şi acea zi poate vei prefera un mai puţină concreteţe şi vei dori fantezia… în locul unei poveşti de iubire perfecte…şi totul va fi terminat… terminat din cauza ta… Da, pentru că am fi perfecţi împreună, noi ne completăm cum de puţine ori se întâmplă între doi oameni… noi înţelegem ceea ce esteîn capul celuilalt, fără să vorbim…
Eşti ceea ce nu am şi imi doresc cu toată fiinţa mea… Eşti un vis, închis într-un sertar care mai devreme sau mai târziu va trebui să îl deschid, chiar şi fără blestemata ta de permisiune… Pentru că fericirea pentru mine, poartă numele tău şi voi renunţa la fericire din cauza temerilor tale… Uneori, am senzaţia că acest moment este o parte de viaţă lipsită de entuziasm pentru viitor… un mănunchi de ani, aparent plin, un pic de timp ce mi-a fost acordat pentru a şti… cât contezi pentru mine şi cât de mare ar putea fi bucuria mea pentru mâine…
Este ca şi cum, doar un timp blestemat vrea să mă îndepărteze de tine… ca o dimensiune suspendată între o extremă fericire şi cotidianul meu… Mă umplu de tristeţe ştiind că nu eşti al meu, că nu ai putea să fii, nu pentru că nu îţi doreşti… Şi mă umple de furie să mă contrazic de fiecare dată cu convingerile tale absurde, cu adevărurile tale motivate în aşa fel încât să mă convingă… că ceea ce simt pentru tine, este prea mare în comparaţie cu ceea ce simţi tu…
Unica mea teamă este că într-o zi, durerea pe care mi-o provoci va fi atât de mare şi eu voi ceda… datorită orgoliului tău nesfârşit şi care mă va face să fug, la fiecare pas pe care îl vei face către mine… că îmi voi pierde bucuria de a trăi, zâmbetul meu sincer… şi vor rămâne doar lacrimi adevărate, care dor… cum dor acele corzi invizibile ale sufletului …
Nu reuşesc să mă resemnez la ideea că pentru tine totul urmează un sistem precis, că totul ar trebui să fie conectat printr-un fir comun… Nu accept că pentru tine, lumile noastre sunt diferite şi nu se ating azi şi poate niciodată… Pentru mine, tot ce conteaza este că ştiu că pot fi fericită cu tine, că eşti singurul care ştie semnificaţia privirii  ochilor mei… privirea care spune ce vreau să fac şi ce vreau să spun… zâmbetele pe care le faci să înflorească pe faţa mea… pentru mine, contează că ştiu că atunci când îmi lipseşti nu respir, nu-mi râde inima… pentru mine contează doar să ştiu că astăzi e mâine…  eu nu vreau şi nu doresc nimic altceva de la tine … decât pe tine… 
Cu dragoste, Lilium

Reclame

Vis…


Acum îmi dau seama că nu sunt suficiente doar momentele… trezirea, este certitudinea că nu am pe nimeni alături… doar o pernă moale, ţinută în braţe… de gelozie… a fost doar un vis, părea atât de real!… rămân în pat, în speranţa de a adormi şi de a retrăi un vis frumos şi intens… cu tine… dar, mai presus de toate încărcată cu dorinţa de a te avea în braţele mele…

VisCu dragoste, Lilium

Alegere…


Am studiat cu atenţie ce să îmi pun pe mine… şi am decis… am pus numai apă parfumată… am vrut să mă găseşti aşa cum sunt… acum eşti tortura mea… Eşti tortura mea dimineaţa, când mă trezesc… pentru că  deschid ochii şi nu te văd lângă mine… eşti tortura mea de seară, când adorm şi mi-aş dori să fii lângă mine…

Alegere

 

Cu dragoste, Lilium

“Sunt supărată pe Dumnezeu pentru că m-a lăsat singură!” …


„Ne naştem ca să murim, murim ca să ne naştem”… De ce atunci la fiecare pas pe care îl facem în viaţă… ne este frică?… Frică de viaţă!… Frică de moarte!… Ne este atât de frică încât, abia dacă putem să mai trăim… Paradoxal, uneori ne este mai frică de viaţă decât de moarte…ni se face frică de viaţă pentru că am nedreptăţit viaţa…de cele mai multe ori… Şi ni se face frică şi de moarte… pentru că ne pedepseşte poate cealaltă viaţă, care îşi aşteaptă moartea… Venim, plecăm… venim, plecăm şi nu înţelegem nimic… nici din una, nici din alta…

“Sunt suparat pe Dumnezeu pentru ca m-a lasat singur!” …Pe cărarea vieţii, de multe ori noi, oamenii, interpretăm multe roluri… şi ni le asumăm!…unii dintre noi, nu toţi… de ce facem asta?… de ce ne este teamă să fim noi înşine?… ne-ar pune la zidul ruşinii ceilalţi?… da, ne este frică!… ne este frică să fim Noi!… dar, mă gândesc… oare noi vedem cât suntem de frumoşi şi ce roluri “de nimic” jucăm?… Ne luptăm, suntem în luptă… sau ne trezim asaltaţi de alţii… şi trebuie să alegem, indiferent de ceea ce găndim sau de ceea ce spunem… de care parte a baricadei suntem… Există luptă între bine şi rău, frumos şi urât, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte, salvator şi criminal… am vrea să nu ne amestecăm, să trăim viaţa noastră, dar…nu putem rămâne neutri pentru că nu suntem lăsaţi în pace… şi trebuie să alegem… luptăm sau ne lasăm asaltaţi?… Dar nu suferinţa, nu frica, nu ura, nu revolta, nu vina, nici blestemul…nici din  toate acestea nu se termină!… în viaţa asta, eu am reuşit să mă smulg iluziei şi să trăiesc cu picioarele pe pământ, dăruind bunătate în jurul meu, dar… Dumnezeule!… câtă suferinţă!… da, suferinţa este preţul atunci când vrei să trăieşti ca un Om…
“Sunt supărat pe Dumnezeu pentru că m-a lăsat singur!” … măcar o dată în viaţă fiecare dintre noi a spus-o … în ultimul timp, recunosc, eu am spus-o mai des…de ce?… pentru că, la un moment dat am fost copleşită de neputinţă şi de neînţelegere… ar trebui, mă gândesc să încerc să uit şi să iert…dar, de prea multe ori m-am zbătut să îmi găsesc liniştea, şi parcă sunt…ca într-o continuă tortură… pentru că nu înţeleg cum, de ce şi pentru ce viaţa ne este dată peste cap şi toate răutăţile pământului parcă se îndreaptă către noi… O lume nebună, bolnavă, săracă, depravată, crudă şi întunecată!… ţi se suprimă, picătură cu picătură, dreptul la “a trăi liniştit”… Adevărul este că tu eşti doar Tu…Singur, singurel… restul e iluzie… Nimeni şi Nimic nu te poate face să mai fii raţional când priveşti cum îţi este distrusă viaţa… şi tu nu poţi face nimic, nu poţi împiedica răul… şi te doare, pentru că toate adevărurile dor pe lumea asta!… mă gândesc că atunci când voi pleca… voi lăsa tristeţile, durerile, bucuriile, împlinirile şi … haina exterioară a corpului… voi lăsa suferinţa trăită…Voi pleca simplu precum am venit, doar cu Iubirea şi Lumina în suflet… Sunt în Dezamăgire?…poate… viaţa, drumul parcurs până în ziua de azi, Totul a fost în Zadar?… Poate că da, poate că nu!… Cu siguranţă că voi şti, simţi când toate acestea se vor sfârşi, nu le voi mai avea povară sufletului!… Cu certitudine vă va durea golul în care vă veţi trezi… când Eu vă voi spune Adio!… Păcat de păcatul vostru!… la o parte toţi cei care m-aţi rănit!… la o parte toţi cei care m-aţi înşelat şi mi-aţi înşelat încrederea!…la o parte toţi cei care m-aţi furat!… la o parte toţi cei care nu m-aţi cunoscut cu adevărat niciodată!… la o parte lume întunecată, jocul s-a terminat!… 
Este greu?…E uşor?… Doare?… Bucură?… Nu mai contează!… Nici nu vă puteţi imagina cât de adevărat este Adevărul şi cât suferi pentru el!… Nu am vrut să mă înconjor de Nimeni, să devin Nimeni… înghiţind tot mai multe Nimicuri… am vrut să fiu un Om!… cu visuri, cu speranţe şi cu dorinţa de a trăi frumos… din păcate, Nimeni m-a doborât!… mi-a ucis sufletul şi dorinţa de a mai vrea să lupt… de a mai vrea să trăiesc în lumea mea de Om frumos… Am decis!… nu mai vreau să fiu părtaşă la nici o crimă împotriva sufletului oamenilor cuminţi şi decenţi… nu mai vreau să tolerez pe toţi aceia care umblă cu lucruri murdare… Vreau doar să mă eliberez!… şi să vă las ca moştenire sufletul meu rănit şi frumos…
Liliana Manea, 20.03.2013