De ce moare Sufletul…


Lacrimile sunt cuvintele nerostite ale sufletului nostru… nu, sufletul nu plânge pentru că ar fi slab sau nu ar putea înţelege… el plânge pentru că a fost prea puternic şi a rezistat atâta timp…

De ce moare sufletulPort în suflet o povară care îmi face ca paşii să se împleticească, să nu mai recunoască drumul … şi ochii altădată visători, acum…pot privi numai prin ceaţa lacrimilor… Ca orice fiinţă, am avut vise… dar visurile mele s-au sfărâmat parcă în milioane de cioburi mărunte … care nu fac altceva decât să-mi înţepe retina… şi plâng… o durere surdă şi mută pe care doar sufletul sărmanul, încearcă să o mai aline…dar, cum ar putea?… şi el suferă… cât de puternic să mai fie?… cum să reuşească să pună la loc atâtea milioane de bucăţele… e imposibil chiar şi pentru el!… şi paşii devin mai grei… cât de curând se vor opri pentru totdeauna…
Când pe pământ crezi că nu mai este ceva pentru tine… atunci de ce să mai ridici capul?… nu mai ai nimic de pierdut… visele s-au spulberat, sufletul plânge, paşii se vor opri… pentru ce să mai lupţi?… nu mai se întrevede nici un strop de lumină, totul este cufundat în întuneric…şi Iubirea a murit prematur, au rămas numai Frica şi Durerea… din lumea colorată în care trăiai, au rămas numai culorile terne, închise şi reci… Continua luptă între Nepăsare şi Iubire, între Inconştienţă şi Înţelepciune, între Întuneric şi Lumină… te oboseşte, nu-i aşa?… vieţile multora se pierd în timpul acestor războaie cumplite… De ce?… pentru că un suflet nu poate lupta singur, la infinit… lânga el ar trebui să fie un alt suflet, care să luptă împreună cu el… sufletul singur moare… moare din prea multă durere, din prea multă singurătate…
Un suflet întotdeauna este salvat de Iubire…dar nebunii i-au smuls aripile Iubirii, i-au răsplătit îmbrăţişările cu palme pe obraji, iar Ea acum are ochii roşii de plâns… şi nebunii râd… Iubirea ar fi trebuit să reprezinte salvarea fiinţei umane din cele mai grele suferinţi…dar… sărmana Iubire a fost condamnată la o moarte prematură…otrăvită de buzele care i-au dat veninul minciunii… şi atunci ce să mai faci?… Sufletul nu mai poate fi puternic, se stinge încet… viaţa a fost o luptă… şi eu, fără suflet… fără Iubire… sunt înfrântă…
Nu mai pot alerga, nu mai pot merge mai departe…mi s-au frânt paşii… aripile pe care mi le dăduse Iubirea, mi s-au sfâşiat şi mă dor… Unde esti Iubire, să mă săruţi unde mă doare…să-mi treacă, să te ating…şi să plâng pe umărul tău… să îmi ştergi lacrimile, să mă îmbrăţisezi şi să imi spui…nu mai plânge, totul va fi bine… Unde eşti Iubire?…
Mă simt goală… golită de suflet…golită de simţuri…golită de vorbe… Spuneam că voi lupta, ca visul să nu se termine niciodată… dar, visul meu s-a împrăştiat într-un milion de zări… nu mai am pentru ce să lupt… Parcă timpul s-a oprit, izvorul de dragoste şi bunătate din inima a secat… soarele a apus pentru totdeauna şi petalele inimii mele au căzut, ofilite… sufletul jeleşte visul spulberat pe care spera să-l trăiască tot restul vieţii…şi…acum nu mai ştiu!… pentru prima dată în viaţa asta… nu mai ştiu ce să fac!… oare fără vise se mai poate trăi?… Mă paşte un pericol de moarte?… Poate… Şi ce dacă!…
Am crezut mereu că lumea e o pânză imensă pe care o pictezi neîncetat cu gândurile şi cu sentimentele tale… am vrut să creez, am vrut să visez… am senzaţia că fericirea şi clipele frumoase pe care le-am trăit, acum le plătesc … şi cedez în fiecare zi… sufletul singur moare… moare din prea multă durere, din prea multă singurătate… de ce nu mai pot să merg, să zâmbesc?… Unde eşti Iubire?…
Lilium, 28.02.2013

Bagheta magică a iubirii…


Cineva spunea aşa : „Dacă am fi pietre nu am avea nevoie de cuvinte …dacă am fi picuri de ploaie nu am avea nevoie de lacrimi…dar, suntem oameni şi avem nevoie de dragoste oricât de departe ar fi ea şi oricât de greu ne-ar fi să ajungem la ea”… Da, noi suntem oameni… şi de aceea avem nevoie de cuvinte, lacrimile vin atunci când sufletul ne plânge, iar dragostea…uneori… este un vis efemer…un miraj în deşert… şi sunt momente când simţim că ne este din ce în ce mai greu să ajungem la ea sau…că nu vom putea atinge niciodată…

Bagheta magica a iubiriiA hoinărit vreodată mintea ta prin timp şi spaţiu…cu dorinţa de a fi alături de cineva drag?… te-ai întrebat de ce îţi doreşti să te trezeşti în miez de noapte îmbrăţişată?… sau de ce vrei să simţi parfum de bărbat?… Ai simţit vreodată sub degetele tale…ca şi cum ar fi o fantasmă…trupul celui iubit?…ca, mai apoi să te învăluie o dorinţă patrunzătoare de a-l simţi cu adevărat… să simţi atingeri de buze fierbinţi pe buze reci… braţe fierbinţi pe corp rece… buze fine, moi pe gâtul tău…şoapte dulci la ureche… o respiraţie sacadată, care să-ţi înflorească fiori prin tot corpul… să te muşte de ureche şi să te audă cum gemi… să simţi mâini puternice pe sânii tăi firavi…să simţi protecţia lui, să simţi cum te strânge tare în braţe şi…nu îţi mai dă drumul, ca şi cum trupurile voastre s-ar uni pentru vecie…
Încearcă să-i spui…lui… spunei că vrei să simtă atingerea ta pe trupul său încins, să îţi simtă inima cum bate când el stă lângă tine… întreabă-l cum este să simtă limba ta pe buzele sale…pe gâtul lui, pe pieptul lui, pe spatele lui… să tremure de excitare la atingerea degetelor şi unghiilor tale pe tot corpul său …şi… el… să vină încet spre tine…să întindă braţele şi… să te topească toată cu un sărut… să te sărute mult, fierbinte…să nu mai poţi respira datorită pasiunii cu care te sărută…
Cuvintele sunt magice…noi oamenii avem nevoie de cuvinte …ele poartă cu ele şi ne transmit un carusel de sentimente şi trăiri… emoţii… ne fac să trăim, de multe ori, într-o stare de incertitudine şi nelinişte pe care nu am mai încercat-o niciodată…şi oricât am încerca şi am vrea… nu o putem controla… cuvintele sunt magice pentru că sunt puterea prin care noi, ne creem sau ne distrugem lumea dragostei…
Ştiţi ce este ciudat după aceea?… Chiar dacă încercăm să ne scoatem din minte unele cuvinte, nu reuşim… odată produs declicul magia se întoarce de fiecare dată…şi el este acolo, peste tot este plin de el…de ce?… cuvintele sunt bagheta magică a iubirii…
Se spune ca destinul se poate citi în palme… însă eu sunt convinsă ca destinul stă scris în inimă… acolo sunt fericirea, ţelurile şi toate comorile vieţii… Viitorul?… este simplu de prezis, atâta timp cât vom avea loc pentru dragoste în inimile noastre…
Cu dragoste, Lilium 18.02.2013

Din Rai către Infern…e doar un pas


Pentru ca fiecare persoană este unică în felul său, viaţa de cuplu necesită un număr de “compromisuri” … este imposibil ca două persoane , cu educaţie diferită, să se înţeleagă fără compromisuri… cred că trebuie găsit un echilibru între modurile lor de viaţă…altfel drumul din Rai către Infern este parcurs într-o fracţiune de secundă… totul porneşte din mintea noastră…

Din rai catre Infern... e doar un pas“Cine vrea să fie iubit, să iubească”!… A iubi înseamnă a da şi a primi… Nu este vorba de cadouri sau alte avantaje materiale… ci de timp, de înţelegere, de disponibilitate, de capacitatea de a-l iubi pe celălalt cu generozitate şi gratuit… Important e să nu uităm şi să înnoim în fiecare zi manifestările de tandreţe…este ca atunci când zâmbeşti în faţa oglinzii şi oglinda îţi întoarce zambetul…copleşeşte-l pe celălalt cu dragoste şi zâmbete şi le vei primi înapoi înmiit…
De multe ori, în momentul când am atins un anumit grad de intimitate ni se pare normal să fim mai direcţi… se întamplă foarte des ca partenerii să ajungă să-şi vorbească brutal, fără tact şi fără delicateţe … de aici până la umilire este un pas foarte mic… bizar!… ajungem să nu mai respectăm persoana pe care o iubim…
Mereu auzim în jur şi mai toată lumea repetă acest lucru: nu există relaţie fără încredere…Dragii mei, NU cedaţi crizelor de gelozie şi… nu transformaţi clipele petrecute împreună în lungi interogatorii… e important să avem încredere…dar este foarte important să avem încredere în partenerul nostru şi în relaţia noastră… Viaţa în doi nu este ca un fluviu liniştit… iar dacă este aşa atunci există cu siguranţă o problemă… Viaţa în doi implică nu numai sentimente… adevarat, de la ele se porneşte, însă…intervin orgoliile şi compromisurile…certurile şi bucuriile… neajunsurile şi responsabilităţile… visele ţesute în doi şi rutina…
Ştiu, într-o lume ideală fiecare din noi poate ar accepta senini anumite compromisuri sau dezamăgiri…din păcate, în viaţa reală există emoţii şi alţi nenumăraţi factori reali cărora cu greu le putem rezista… Trăim într-o lume în care ni se cere mai mult decât ni se oferă şi …probabil uneori uităm cine suntem,de unde venim şi încotro ne îndreptăm …uitam ce ne dorim cu adevărat şi ne abatem de la drumul nostru… Toţi greşim!…Atenţie, de cele mai multe ori drumul către Iad este pavat cu cele mai bune intenţii!…chiar dacă nu recunoştem, undeva,  în adâncul nostru avem aceleaşi defecte pe care le condamnăm fără milă şi întelegere la partererul nostru, la prieteni sau la cei apropiaţi de noi…
Nu cedaţi impulsului, numai sufletul ştie întotdeauna cum să găsească drumul cel bun… noi, mai rătăcim drumul…                                                            Cu dragoste, Lilium

 

Ce este un copil…


Ce este un copil?…V-aţi pus această întrebare măcar o dată?…Ce poate fi mai pur , mai gingaş, mai minunat şi mai inexplicabil fenomen decât conceperea unui copil?… ce mister adânc şi de nepătruns este misterul creaţiei!…nu, să nu vorbim despre explicaţia ştiinţifică… să vorbim despre emoţia a două suflete îngemănate, unite …ca într-un dans pasional în ritmul dragostei…dar… să o luăm cu începutul…

Ce este un copilCred că orice femeie simte într-un moment al vieţii sale dorinţa de a deveni Mamă… Maternitatea?! Ce este ea în fond?… este ceva, ce ţine de esenţa noastră feminină…fie ca acceptăm sau nu ideea… Uneori îi dam curs, fără să ne punem prea multe întrebări asupra ei, alteori în diferite momente ale vieţii noastre de femei… ne luptăm cu noi înşine şi cu dorinţa de a o înţelege…N-ar fi oare mai simplu dacă am accepta ideea că omul este…. o fiinţă plină de mister?… 
Motiv să ai copil?!…sincer, toate ne-am pus această întrebare mai mult sau mai puţin retorică…A avea un copil, se decide cu sufletul…o simţi tu, ca femeie…o simţiţi tu şi el,cei care vă doriţi să fiţi părinţi…o simţiţi atunci când se adună atâta dragoste în voi încât vi se pare că dă pe dinafară… 
Un copil ar trebui să se nască din vis, din dorinţă…din pulbere de stele…din prea multă fericire, din acea dragoste imensă… pasională, vie şi totodată gingaşă şi tandră…o bucurie ce mângâie sufletul… se spune că… „Sufletul se vindecă atunci când eşti în preajma copiilor şi copiii te fac să îţi doreşti să iei viaţa de la început”… De noi depinde cum ne dorim să trecem prin viaţă… Cu sau fără copii…
De cele mai multe ori, alegerea le aparţine… femeile fac copiii pentru că aşa simt, pentru ca aşa e datul firesc, pentru că îşi doresc asta şi se simt împlinite sau… nu fac copii… 
De ce o femeie poate decide să nu facă copii?…de ce spun că doar femeia decide?… cred că, dacă s-ar face un sondaj de opinie, s-ar descoperi că într-un procentaj covârşitor motive pot fi multe… cele pe care le-am auzit cel mai des sunt:…pentru că le este frică, acea frică de maternitate şi de ideea că prin faptul că dau naştere unui copil îşi vor distruge feminitatea… pentru că doresc să se consacre unei cariere şi că un copil le-ar îngrădi libertatea, pentru că le este teamă că un copil le-ar distruge cuplul sau…cine stie?!…pentru că vor instinctiv să demonstreze că ordinea firească a lucrurilor poate fi schimbată… nu pot şti exact ce este în mintea unei femei…sunt doar supoziţii…
Însă cel mai trist este atunci, când cele care invocă aceste motive îşi dau seama, ele însele, că au fost motivaţii de moment, trecătoare odată cu vârsta… Vrem să fim fericite în fiecare zi?…Toţi ne dorim să fim fericiţi în fiecare zi din viaţa noastră… corect?!… ce ne poate aduce această fericire permanentă? … mai bine spus…ce ne trebuie ca să fiţi fericiţi?…bani?…poziţie şi recunoaştere socială?…sau dragostea unui copil?…
Din păcate, mai sunt însă şi cazuri nefericite… în care, alegerea nu este a noastră sau…cel putin, nu e făcută în deplină armonie cu noi înşine… mă refer aici la femeile care îşi doresc cu ardoare, cu disperare un copil, dar…nu îl pot avea… sau… la polul opus, sunt o mare de oameni care dau viaţă “inconştient” unor fiinţe nevinovate şi care mai apoi…. le abandonează sub diverse pretexte….
Părerea mea umilă, a unei femei care şi-a dorit un copil dar… pe care nu îl poate avea ?!… Vreţi să fiţi fericiţi pentru totdeauna?…lăsaţi să funcţioneze acea ordine firească a lucrurilor!… în primul rând… Dumnezeu ne-a lăsat acest har… „Fiecare copil vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu nu este încă dezamăgit de oameni”…se spune că viaţa noastră este ca o flacără care se stinge dar recapătă scântei ori de câte ori se naşte un copil…perfect adevărat…copii sunt o minune, lăsaţi copii să intre în viaţa voastră! …
„Sufletul se vindecă atunci când eşti în preajma copiilor şi copii te fac să îţi doreşti să iei viaţa de la început”…
Cu dragoste, Lilium

Zbuciumul unui suflet…de bărbat


… A fost deajuns o clipă şi… vise infinite, fantezii, dragoste… toate, au fost spulberate … voi începe să trăiesc din nou… pentru că sunt obligat… voi începe să trăiesc ca într-un fel de uitare, în care, eu nu voi reuşi să înţeleg, să văd, să simt… dispreţuiesc tot… în mine totul a izbucnit…

zbuciumul unui suflet...de barbatAripile mele sunt umede şi simt că mă scufund într-o mare de resturi … fac totul să nu mă scufund… caut forţă în cele mai îndepărtate colţuri ale sufletului meu rupt, dar… nu pot…eşuez lamentabil de fiecare dată… nu văd nici un liman unde să fiu în siguranţă, să-mi ling rănile şi să vindec răul ce îl simt în mine…revii sistematic în mintea mea, în întuneric…atunci când sunt slab, atunci când… sunt lipsit de apărare şi… mă distrugi încetul cu încetul… în această mare infinită de durere şi de incertitudine, sunt sigur doar că… aici, acum şi pentru totdeauna…te iubesc…
Noi…nu am fost niciodată, noi… Am preferat confuzia în locul claritatăţii, experienţele multiple în locul experienţei unice, să ne ascundem…în loc să ieşim la lumină… Şi eu, acum, mă gândesc… mă gândesc la ceea ce am fi putut fi, împreună… am fi putut trăi… în loc să ne ascundem, în locul confuziei şi mai ales decât să ne fi pierdut în experienţe pe care era mai bine dacă nu le trăiam… Ei bine, ştiu… Ştiu că poate mâine ai putea fi, ceea ce tu ai visat să fii pentru mine… În timp ce eu, aici, în secret, eu îmi ascund gândurile…tu te joci încă…
Îngerul meu dulce şi întunecat, ştiu…îmi doreşti sufletul care vrea dragostea dar, de asemenea, vrea păcatul … acel păcat făcut cu inima, cu o pasiune sălbatică, o iubire care să ardă şi să înjunghie două inimi pure… astfel încât să pot fi parte a sufletului tău şi tu pentru mine esenţa vieţii mele, devenind a opta minune a lumii… poartă-mă cu tine mereu… fă-mă să zbor cu tine, îngerul meu întunecat…şi lasă-mă să vad locul unde vom locui împreună… Nu uita niciodată îngerul meu, te iubesc…dar, eu sunt speriat…mi-e atât de teamă!..
Mi-e teamă să nu mă scufund în lumea ta, mi-e teamă că nu o să mai mă pot trezi… mi-e teamă că ceea ce credeam a fi a opta minune a lumii va dispărea, se va şterge, nu va mai exista… alungă această teamă care mă hărţuieste şi condu-mă către punctul maxim de fericire pe care o fiinţă umană îl poate atinge… Ia-mă de mână, o mână pe care corpul meu vrea să o simtă vie, o mână pe care buzele mele ar vrea să o sărute… Dulcele meu înger, însoţeşte-mă în fiecare zi a vieţii mele…stai aproape de mine… Încălzeşte-mi nopţile reci şi întunecate, cu căldură… fii prezentă în visele mele, astfel încât în fiecare dimineaţă când deschid ochii să am certitudinea că te simt lângă mine… a mea, a mea încă o dată… iubirea mea…
Cu dragoste, Lilium

Amintiri versus Realitate…


A uita!… uneori vrem atât de mult să uităm lucruri sau oameni, dar… nu reuşim decât să ne amintim pentru totdeauna de ei, de ele…ei bine, dacă ne gândim că atunci când ceva se termină, la final ce rămâne?… doar amintirile… frumoase sau urâte… Uneori Adevărul este atât de crud, încât nu reuşim să privim mai departe…şi trăim doar în trecut, doar cu amintiri… de ce?…poate doar încearcăm să scapăm de realitatea dură şi credem că, la acel moment, acum trecut…când totul era bine… unde am trăit precum în basme cu clasica frază… ŞI TOATĂ LUMEA A TRĂIT FERICITĂ!… ne simţim protejaţi, “la adăpost”…

Amintiri versus RealitateUneori nu reuşim să acceptăm realitatea şi ne întreabăm… de ce?… Şi … uneori, amintirile te fac să te simţi un pic mai bine…pentru că, tu crezi şi retrăieşti…gândind la tot ceea ce ai trăit deja, la toate emoţiile pe care le-ai încercat şi… în timp ce gândeşti, inima ta bate foarte puternic…ca şi cum ai reînceput să trăieşti…apoi te trezeşti şi realizezi că, de fapt sunt… doar amintiri…nu mai există nimic şi că tot ceea ce a dat odată sens vieţii tale…nu mai este realitatea ta… gândindu-vă, vă vine în minte că poate singura modalitate pentru a vă simţi mai bine, este acea …că acea parte din viaţa voastră, ar fi mai bine să o ştergeţi… că de la o zi la alta trebuie să uitaţi totul, pentru că doar uitând vă puteţi reîntoarce la viaţă… SE SPUNE CĂ: ESTE MAI BUNĂ O DEZAMĂGIRE REALĂ, DECÂT DECÂT O FALSĂ FERICIRE…Oare acesta este adevărul?…
Cu dragoste, Lilium