GÂNDURILE…


Uneori,parcă suntem fără minte…şi de aceea ne stăpânesc gândurile … Gândurile, ne macină şi ne zdrobesc … creându-ne probleme şi în relaţiile noastre personale…Gândurile intră şi ne întinează sufletul, îl intoxică şi îl otrăvesc…şi se declanşează lupta interioară…de aceea, ca urmare ne torturează…neliniştea, nesiguranţa, etc…

GandurileUn gând ne poate face să nu dormim toată noaptea… gândurile ne tulbură şi chiar ne distrug nervii…de ce?…simplu… pentru că toate dorinţele noastre şi asteptările noastre se nasc de la ideea că… atunci, când vom obţine ceva vom fi fericiţi, dar…. apoi noi dorinţe se nasc şi o luăm de la capăt…şi ne lăsăm prinşi în această iluzie că putem găsi liniştea şi siguranţa în exteriorul nostru, în oameni, în lucruri, locuri… Dar, cum poţi găsi permanenţa în ceva care se schimbă tot timpul?…
Lupta împotriva gândurilor sau războiul lăuntric…nici un alt război nu este atât de sălbatic precum acela, al unui gând otrăvit care se cuibăreşte în sufletul nostru şi ne torturează acolo… Toate gândurile ce provin dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară… exact precum cariul ce se naşte în lemn şi… roade mai mult miezul lemnului…” Bolile” ce se nasc în sufletul nostru sunt mai otrăvitoare şi mai dureroase decât acele pricinuite de cauze exterioare…
Însă, din pacate… de cele mai multe ori nu avem puterea să luptăm împotriva gândurilor…cedăm atacurilor lor, primind astfel răni care nu se vindecă… nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp…
Concluzia: Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie… căci în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă…
Cu dragoste, Lilium

Reclame

Locul…


Sunt nebună că am crezut uneori până la refuz în minciuni, sunt nebună că mi-am ars sufletul în vâlvătaia cuvintelor…sunt nebună că am jucat tot fără sa ştiu miza…de cele mai multe ori…mai târziu am aflat că, de fapt nu e nici una…. Sunt nebună pentru că nu am fost raţională până la capăt…sunt nebună pentru că am pierdut mult timp … pentru că mi-am pierdut timpul şi pentru că, inconştient o fac in continuare…sunt nebună pentru că am idei ieşite din comun…şi pentru că, deşi văd realitatea, o ştiu…continui să o resping şi mă încăpătânez să cred în ideile mele…. sunt nebună pentru că mă las condusă de fiorii pasiunii şi ai furiei şi nimeni şi nimic nu mă poate opri…nici măcar eu…

Locul…Sunt nebună pentru că am visat că pot schimba lumea…pentru că am iubit şi am făcut din aceasta iubire crezul meu…pentru că m-am lăsat pradă de multe ori pasiunii deşi ştiam că…se va risipi sub presiunea cotidianului tern… Sunt nebună pentru că am acceptat de dragul sufletului să fiu şi altceva decat actorul principal pe scena vieţii mele … pentru că am îmbrăcat toate rolurile unei femei în încercarea disperată de al găsi pe acela, potrivit… care să mulţumească….
Sunt nebună, pentru că deşi am făcut toate cele de mai sus am fost şi sarcastică…da!… Sarcastică… dar, numai cu mine…mi-am produs atâta suferinţă încât mă durea şi îmi sângera sufletul…M-am răzbunat pe mine, m-am supărat pe mine, am luat greşelile asupra mea…am mers în genunchi… am urlat în mine…am suportat vorbe grele şi…tot nu mi-a ajuns…Toate aceste dureri au fost nimic în comparaţie acel gol pe care îl simţeam constant….în mine, în jurul meu… Cineva, care avea impresia că ştie totul despre mine, îmi spunea că nu am suferit destul şi că din acest motiv nu pot merge mai departe…am zâmbit trist…şi i-am răspuns în gând…Oare?…de fapt nu ştia nimic…
Cu toate acestea, deşi nu par…sunt realistă… Vă asigur!…văd şi ştiu foarte bine poziţia în care mă aflu vis-à-vis de fiecare aspect din viata mea, numai că… nu reusesc mereu…nu pot , nu îmi iese bine atunci când vreau să împac raţionalul cu afectivul…. Dar văd!…ştiu că merg din greşeală în greşeală…ştiu că trebuia să-mi fac bagajul mai demult şi… să plec…ştiu că viaţa merge înainte, că lucrurile nu se opresc şi că nu iese totul aşa cum îţi doreşti…dar, dacă am supravieţuit înseamnă că mai am ceva de facut în viaţa asta…ştiu şi văd…înteleg ce văd dar, nu vreau să accept şi… atunci mă folosesc de nebunie…şi devin insensibilă… oh, Da!…Am trăit prea multe suferinţe, deziluzii, dezamăgiri… m-am văzut de prea multe ori în genunchi sau chiar târându-mă pe jos… am fost lovită şi iar lovită… şi lasată singură să ma tângui cu sufletul în haine cernite…în timp ce mă privea…. De vina a fost nebunia mea, sarcasmul cu care mi-am tratat durerea… ştiam că nu va mai fi nimic, că nu voi ajunge nicăieri…dar, să nu uităm că… sunt nebună… aşa că m-am angajat într-o altă rundă…de ce ?… am constatat că fiecare ultimă lovitură nu a mai durut la fel de tare ca cea anterioară, că starea de angoasă durează din ce în ce mai puţin şi… pot continua să îmi caut…locul meu…
Caut locul în care expresia « timpul zboară » nu mai are sens… Caut locul unde orice e posibil, la propriu…Caut locul în care trecutul poate fi viitor prin « deja trăit, deja simţit», iar viitorul poate deveni trecut …Caut locul în care viaţa se derulează înainte ca eu să o trăiesc… Caut locul care este capăt de drum…pentru mine…doar pentru că, eu sunt obosită de a încerca mereu… poate…voi lua o pauză…sau poate nu… Nu vreau să spun că această pauză este definitivă, pentru că… vreau să reiau căutarea…locului meu…
Lilium, 25.11.2012

A fost odată o dragoste…


A fost odată ca niciodată o dragoste… era frumoasă dragostea mea, ochii ei erau profunzi şi întunecaţi uneori… era periculos să-i priveşti prea mult timp…deoarece, parcă mă prindeau şi mă trăgeau înspre ei, la fel ca un vârtej…şi să revin înapoi pe linia de plutire era dificil şi epuizant pentru mine, dar… nu asta m-a fascinat la dragostea mea… Era dulce iubirea mea, atunci când viața o lăsa în pace și ca prin magie ieşea la suprafaţă tot ceea ce ţinea ascuns în adâncul inimii sale…cuvintele sale, felul său de a face ceva, felul său de a vorbi… felul lui de a fi tăcut, cu fiecare ocazie şi de fiecare dată era ca o minune de copil…dragostea mea a fost puternică…puternică și fragilă în același timp, a trecut teste pe care nu le-a căutat, căuta dovezi de iubire greu de depășit… pentru că nu a fost niciodată fericit cu persoana care era, pentru că știa că are ceva în ea care ar putea-o face mai bună şi… a trebuit să mă înțeleagă şi pe mine …

a fost odata o dragosteEra puternică prin faptul că nu renunţa niciodată…şi întotdeauna ridica capul,uneori în locul şi la timpul nepotrivit şi găsea întotdeauna puterea de a pune împreună bucăţi din ceea ce gândea că a stricat chiar şi atunci când  nu strica nimic… A fost o comoară, dragostea mea… atunci când petreceam împreună zile întregi, alintându-ne… când petreceam nopțile strânşi aproape, unul de altul ca şi cum am fi fost o singură persoană … Era fragilă dragostea mea… uneori,în momentele când întrebările erau prea multe şi când răspunsurile pe care le cauta în sine, erau prea multe…pe unele le găsea imediat, unele erau un pic mai greu de găsit, altele şi mai dificile…dar, le vedea în final…şi nu m-a lasat niciodată… A fost grozavă dragostea mea… mare, atunci când a fost capabilă de a se ridica şi de a-mi transmite acest senzaţie unică, rară… Dragostea mea a venit la mine, atunci când mă aşteptam mai puţin…era mică la început dragostea mea şi a venit atunci când visam o viaţă în doi…
Era amară iubirea mea… atunci când îmi vorbea despre îndoielile sale, atunci când îmi transfera din preocupările sale…când interioriza în ea durerea ştiind că nu va fi capabilă de a continua acel vis minunat ce l-am visat împreună…cu planuri de a construi un castel, nu mai ştiu în ce oraş sau în care ţară necunoscută în lume…A fost şocată dragostea mea, probabil din cauza frumoasei poveşti de dragoste pe care viaţa i-o rezervase acolo…dar, o mână invizibilă a distrus castelul nostru, o singură mână condusă de cine ştie ce forţă…a distrus într-o clipă puţinele pietre pe care le pusesem împreună, cu grijă, cu răbdare şi încredere…la acel blestemat castel…şi noi, nu am avut nici o clipă în gând finalul proiectului nostru…
Era frumoasă dragostea mea…atunci când am plecat departe, cu lacrimi în ochi, lăsând un pic din mine, în amintirea…zilelor fericite, zilelor triste…era frumoasă dragostea mea atunci când am văzut-o pentru ultima oară…mi se pare încă, că o văd de departe..se îndepărtează fără a se întoarce… Am avut o dragoste…ştiai?…şi chiar dacă nu am putut-o ţine-o, doar invocând-o mă umple de tandreţe… amintirea emoţiilor pe care mi le-a dat, mă face să reflect asupra faptului că este greşit să laşi, chiar şi pentru un moment… tot ceea ce ai luptat o viaţă…
Era mare dragostea mea şi a rămas în inima mea… astfel încât, să o pot vedea ori de câte ori voi dori…să-i pot vorbi, să îi pot alinta amintirea…pot încă să visez la ea… o dată, am avut şi eu o dragoste… să nu uitaţi de ea…
Cu dragoste, Lilium

Noi…


Înstrăinaţi, dar nu întratât de mult… pentru a ne simţi complet singuri… o fereastră deschisă… lasă muzica să ne copleşească şi poate…simţim ca ne apropiem din nou… a fost un vânt puternic care ne-a dezrădăcinat…ne-a smuls chiar petale de inimă… Mi-aş dori să nu ne abandonăm în bătaia sa … pentru a ajunge din nou la…noi…din păcate ,ochii noştri trăiesc numai iluzii!…

Noi...Iluzia de a fi unul în faţa celuilalt….ca în prima zi, dragostea mea!… mai este puţin şi…vom pleca… viaţa este ca o valiză şi inima este predestinata la schimbări continue…care ne duce departe…unde?!…nu ştim…un nume este scris pe un perete…unul din pereţii inimii…şi l-am rătăcit printre infiniţii pereţi ai inimii…fiecare poartă câte un nume…de mamă, de tată, de soră de frate, de copil, de prieten…de iubit…trăim în lumi diferite, dar aproape la fel…ne simţim aproape şi…în clipa următoare foarte departe…ne regăsim şi ne pierdem iarăşi…poate definitiv într-o zi…
Suntem motivul care dă sens vieţii noastre continuu pătată de aceste momente…de întuneric, fără noi!!… Mi-e teamă, să nu ne pierdem… şi dacă se va întâmpla, sper că vom găsi în inima noastră scânteia ce am aprins-o înainte să ne rătăcim, de noi… într-o zi, călătoria noastră se va termina… Sper doar…ca paşii noştri să nu întâmpine alte obstacole, care ne-ar putea duce mai departe decât ne-au dus acum… Te iubesc… şi asta e tot ce vreau să spun… existăm…încă…unul pentru celălalt… vreau să ne amintim întotdeauna de noi aşa cum eram!…plini de iubire…înrădăcinaţi…
By Lilim, with love

Un fluture…


Şi acum, sunt aşa…ca un fluture care nu mai poate zbura, pentru că aripile sale… acele aripi care erau atât de puternice încât ori de câte ori cădea la pământ, reuşeau să-şi reia zborul…acum, sunt îngheţate, ca şi cum ar avea plumb pe ele…şi le împiedică să mai despice văzduhul şi să reia acea călătorie minunată şi lungă pe care dorea să o facă!… Şi astfel, se simte pierdut…este inutil să mai continue să lupte…nu mai găseşte forţă , pentru că ş- a pierdut speranţa!!!…

Un fluture...Va mai fi oare cineva să-l facă pe acest fluture să încearce să lupte, să-şi ia zborul?… Iată, se pare ca da!… Mulţumesc rază de soare!… Aripile erau împietrite, îngheţate, nu mai aveau nici o reacţie…nu mai simţeau nici un stimul…nu mai aveau viaţă, tot în jurul era întuneric, apoi… după suferinţă, după atât de multă apatie, după atât de mult întuneric…o licăre, o lumină îndepărtată… aceea lumină i-a atras atenţia, i-a trezit speranţa…şi ceea ce a fost doar un mic licărir de lumină… încet, încet s-a aprins mai mult… şi a devenit sursa lui de viaţă… Acea rază de soare, a început să-l încălzească…i-a dezgheţat gheaţa de pe aripi…şi cu multă răbdare a ajuns şi la inima fluturelui … curmându-i suferinţa… şi fluturele, a ieşit din închisoarea inimii sale… înălţându-se şi despicând vazduhul, cu frumuseţea iubirii stigmatizată pentru totdeauna pe aripile sale…
By Lilium, 05.11.2012…with love