Între oameni şi totuşi…singură…


Niciodată nu am timp să fiu singură, să mă opresc şi să meditez la viaţa mea proprie…mi-am dat seama abia acum, că…eu sunt mereu în mijlocul oamenilor pentru a evita să mă gândesc la mine, întotdeauna ţin cont de toată lumea…de la familia mea până la colegii mei, la străini pe stradă până la “cunoştinţele” mele … Dar…prietenia sau dragostea există într-adevăr?…

Între oameni şi totuşi…singură…Un prieten nu are secrete, un prieten se destăinuie…un prieten nu se teme de părerea ta, un prieten îţi dă siguranţă…un prieten nu te exclude, un prieten te implică…un prieten se sacrifică… Înşirând toate aceste motive îmi dau seama că îmi lipseşte cineva, care… atunci când mă întreabă „ce mai faci?”… ascultă răspunsul dat de inima mea şi nu de cuvintele mele… Lucrul cel mai trist este faptul că niciodată nu am mărturisit nimic, numănui… de puţine ori mi-am deschis inima…asta ca să nu spun niciodată…am fost întotdeauna îngrijorată pentru a-l ajuta pe cel aproape mie…fără să realizez, că aceea care are nevoie de ajutor…de fapt, sunt eu…
De ce?… De ce mă simt exclusă?…De ce mi se pare din ce în ce mai mult ca sunt singură în această lume?… De ce sunt tristă?…De ce atât de mulţi « de ce_ »?… Îmi pare că am ramas singură şi sunt tot mai conştientă că nu am mulţi prieteni în jurul meu… deşi, eu sunt întotdeauna înconjurată de mulţi oameni, îmi dau seama că… acei oameni nu sunt acolo pentru că eu,sunt atât de importantă…nu vreau să fac pe victima, niciodată nu am făcut-o…niciodată n-am spus cuiva cum mă simt de fapt!… Nimeni nu ştie cum mă simt cu adevărat, nu este vina nimănui…numai a mea…doar eu am tendinţa de a mă închide şi prefer să ascult mai degrabă decât să vorbesc…dau sfaturi fără a ţine cont de starea mea şi nu încerc măcar de a-mi asculta propriile sfaturi, pe care le dau altora…
Nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat…adevărul este că toată lumea, inclusiv cei foarte dragi şi apropiaţi sufletului meu, sunt convinşi că eu sunt persoana cea mai fericită din lume…sunt convinşi că eu sunt puternică, că eu nu am slăbiciuni… că eu, reuşesc să duc toate lucrurile la capăt fără să acuz nici un fel de oboseală … dar nimeni nu s-a oprit să privească dincolo de mască… în spatele căreia mă ascund de atâta timp încât…am şi uitat cum este să trăieşti fără ea…Nu vreau să generalizez, dar de câte ori ridic ochii şi privesc în jurul meu, îmi dau seama că totul este superficial…oamenii sunt superficiali şi inclusiv faptele şi gesturile au devenit superficiale…nimeni nu doreşte să audă răspunsuri reale, toţi se grăbesc… Mă simt naivă şi… fragilă uneori!… deşi, dacă aş asculta opiniile celor din jurul meu, toşi aţi fi convinşi ca sunt capabila să suport, să îndur şi să rezolv orice… poate că da!!!… poate că nu este aşa!…mă întreb doar…de ce nu am îndrăznit niciodată să las masca jos?!…pentru că simt atât de multă frică, pentru că nu vreau să las pe nimeni să cunoască persoana care sunt în realitate? 
Am şi eu sentimente…am şi eu o inimă..şi mi-ar plăcea să le descoperiţi, dar… este greu, nu pot înlătura masca şi nu vă pot arăta pe adevarata Eu!…
Aş vrea să vă pot spune …”acum ascultaţi-mă şi pe mine!… problemele voastre nu mă interesează acum!”…aşa, în acelaşi fel în care procedaţi voi cu mine…Mă simt atât de obosită şi dezamăgită… mă simt singură… nu este corect… 
Dar gata!… îmi afişez zâmbetul meu şi îmi “aşez” masca calmului meu aparent…ascund melancolia …
Sunt din nou aici, pentru voi…paşnică şi fericită că pot suporta totul în continuare… chiar dacă ochii mei sunt încă plini cu lacrimi… Lilium